Pe seară, ușor rupt de foame și oboseală, Farkas dă drumul la televizor. Nimerește la jurnalul de știri. Ca de obicei, se uită la televiziunea publică, la MTV. Își întinde neatent niște untură de gâscă cu boia, pe o felie de pâine neagră. Știe că e departe de cura sănătoasă pe care i-a recomandat-o cardiologul, dar nici că-i pasă. Ce e bun e fie ilegal, fie imoral, fie îngrașă. Se știe.

Orice asemănare cu personaje reale nu este întâmplătoare ci, pur și simplu, inevitabilă

Prima știre a jurnalului îi atrage deja atenția. Cică Bruxelles-ul a căzut la pace. Orban anunță victoria. Se felicită că a salvat Europa din propriile capcane morale, de fapt aberații de-ale lui Soros, evident.

Farkas are acum două motive să dea pe gât un păhărel de palincă. În primul rând, pentru că asta cerea untura de gâscă. Apoi, pentru că își simte postul în siguranță. Farkas este contabil șef la Nehéz Kő, firma de transport care a fost a lui Áron Orbán, fratele lui Viktor, premierul. Acum nu mai e a lui Áron, a preluat-o Győző Orbán, tatăl primului ministru. Ambele firme, atât transportul cât și Dolomit, cea care extrage piatra din carieră (tot a lui Áron) asigură grosul materiei prime din majoritatea șantierelor de infrastructură feroviară și rutieră finanțate de Uniunea Europeană în Ungaria.

Farkas dă pe gât păhărelul și simte un soi de ușurare justificată. În fond, de acum încolo are o slujbă bună, garantată. Banii pentru șantiere vor veni în continuare. Salariul ar putea să îi crească. Deja îi trece prin cap să își schimbe centrala termică la vila din Balaton. De fapt, de ce nu și-ar schimba și mașina?

De supărare, Janos dă și el o palincă pe gât. E departe de Farkas, e în Budapesta, pe Vaci Utca, la o crâșmă de fițe, la Fatal. Așa face Janos la supărare, se duce să se cinstească cu lucruri faine. E amărât rău azi. A fost nevoit să redacteze materialul despre “victoria glorioasă” a lui Orban de la Bruxelles. A scris un text neutru, apoi a dat sincronul cu premierul descriind “salvarea Europei”. Nu i s-a dat voie să scrie ceea ce știa, că era jurnalist cu experiență. Carevasăzică, regula Statului de Drept nu se suspendă pentru Polonia și Ungaria. “Marea victorie” este că decizia de suspendare a finanțării europene va putea fi atacată la Curtea Europeana de Justiție și nu va intra în vigoare până la sentința finală. Ceea ce înseamnă cel puțin un an de întârziere.

Nici în plan politic, lucrurile nu mișcă în direcția dorită de Janos. PPE nu dă vreun semn că ar exclude FIDESZ, în ciuda pozițiilor publice exprimate de Weber și Tusk. E drept, în Parlamentul European, deputații lui Orban au făcut un soi de grup separat, detașat de PPE dar în coordonare politică asumată. Așa, au ajuns la un soi de operație estetică, relativ ieftină. Janos mai comandă o palincă de pere, preferata lui. E amărât. Și-a făcut meseria corect, zeci de ani. Acum, nu mai poate. Își riscă slujba și mai are doar cinci ani până la pensie. “Naiba să-i ia, cu Europa lor cu tot”, își mormăie în barbă și dă al doilea pahar peste cap.

Hristo își bea rakia de fiecare seară. E la o crâșmă ordinară, la o sută de metri de stadionul din Razgrad, un târg bulgăresc care ar fi fost total nesemnificativ dacă nu ar fi fost orașul în care a apărut Ludogoretz, Echipa Vulturilor, minunea fotbalului bulgăresc din ultimul deceniu. Televizorul patronului merge degeaba, pe perete. O plasmă de neam prost, zici că are 5 metri diagonală. Bun în timp de pandemie, când nu ai cum ajunge la stadion. Nu ne înghesuim lângă teren, nu-i nimic, ne aglomerăm în bomba lui Stoichko, să vedem meciul la televizor. În momentul ăla, era programul de știri și Borisov anunța vestea. Bulgaria se opune începerii negocierilor de aderare la UE pentru Macedonia de Nord. “Bă, asta e o prostie”, zice Stoichko, de după tejghea. “Ce naiba avem noi cu macedonenii?” “Taci, fraiere, lasă-l pe Borisov, că știe el mai bine. Nenorociții ăia vor să ne ia pământurile, zic sus și tare că Bulgaria s-a tras din macedoneni.” Hristo e frapat de atâta ignoranță. Adică, toți fanii adevărați, de la Ludogoretz, TSKA sau Levski știu că Bulgaria este amenințată și că numai Ataka este hotărâtă să o apere. Acum, Borisov pare și el decis să salveze ființa poporului bulgar. Așa că s-ar putea să îl voteze. Că e și el de-al lui, fost bodyguard.

Exact în momentul ăla, Ludmilei îi scapă o înjurătură. Ea este în Sofia, în Studentskii Grad (Cartierul Studentesc), la o băută de ziua unui coleg. Coincidență, tot rakie dau și ei peste cap. Așteaptă de mult, de vreo 30 de minute, comanda făcută online de la, culmea, restaurantul macedonean de vizavi de patinoar. Adică de la cam o sută de metri distanță de căminul studențesc unde s-au strâns. Ludmila a văzut și ea știrea cu blocarea negocierilor cu Macedonia. Sunt vreo 6 colegi de la Politologie strânși în camera destul de mică de cămin. Toți sunt uimiți. Nu se așteptau la asemenea poziție. Ani de zile, aceiași diplomați bulgari au făcut presiuni pentru aderarea Macedoniei și Albaniei. Acum, fac lobby pe invers, contra vecinilor din Skopje. Presează guvernul vecin să dea în scris cum că limba macedoneană este un dialect al limbii bulgare. Altfel, nu o să vadă apartenență la UE, ci numai un mare veto bulgăresc. Cam toată presa occidentală consideră pretenția Sofiei că fiind absurdă și nesimțită. În plus, de săptămâni întregi, ea și colegii ei manifestează în centrul Sofiei, contra corupției sistemice din țară. Parcă nimic nu se vede în străinătate. Parcă Bruxelles-ul este surd și orb. Gașca serii îi admiră pe români. “Acolo, da, ăia luptă contra corupției. La noi, nimic. Și Boyko e tot în grațiile lui madam Merkel, orice ar face”. Ludmila e scandalizată, iar paharul numărul patru de rakie nu o calmează defel. În plus, puturoșii ăia de la restaurantul macedonean încă nu au ajuns cu mâncarea. Colegul cel nou, mutat semestrul ăsta din Veliko, încearcă să îi explice. “Ludmila, nu ai aflat? Noi și nemtii am fost singurii care am votat împotriva unor sancțiuni contra lui Erdogan. Ai fi vrut ca Angela să îi tragă preșul de sub fund lui Borisov?” Ludmila tace. Tipul din Veliko e chiar drăguț, ce rost are să îl contrazică? În plus, o alianță cu Merkel pare plauzibilă. Altfel, și-ar fi permis Borisov blocarea extinderii, pe timpul președinției Germaniei? “La naiba cu Europa lor”, zice Ludmila și îi aruncă un zâmbet larg, tipului din Veliko.

Mark dă peste cap shot-ul de tequila. Gata cu pintul de bere. E momentul pentru gesturi hotărâte. Tărie! E ultima zi de negociere pentru Marele Nostru Boris care se luptă cu Uniunea Sovietică a Europei pentru salvarea independenței și suveranității britanice! Și va câștiga, pentru că ăsta este destinul istoric al Marii Britanii! Să fie o insulă puternică, înconjurată de rivali, întotdeauna victorioasă și prosperă. Numai că, exact în momentul ăla, BBC bagă un comunicat. Cică Boris și Ursula s-au hotărât, în ultima clipă, să mai alerge o milă. Adică, să încerce un ultim efort, pentru a găsi o formulă de compromis pentru acordul de retragere. Mark se simte bine. Nu degeaba s-a folosit “O milă” și nu “Un kilometru”. Britain rules! Boris s-a impus și de data asta! Iată, țara este prima din lume care a început vaccinarea anti COVID. Și toți pămpălăii ziceau că nu se vor descurca fără UE! Bollocks! Nici vorbă. Au rămas de negociat trei lulele. Povestea cu Irlanda de Nord, impertinența UE care vrea să impună Marii Britanii condiții de calitate pentru produsele industriale și agricole și povestea cu pescuitul.

La primele două capitole, Mark nu se pricepe, deși lucrează (încă) într-o fabrică Nissan. Cert este că europenii nu vor trece de Flota Regală (pusă în stare de alertă) să mai pescuiască în apele britanice diverse chestii cum ar fi sardinele și tonul. Gata, până aici a fost cu exploatarea europeană a apelor englezești. Convins de dreapta sa judecată, Mark dă peste cap shot-ul de tărie.

Aproape în același timp, Ioana termină pintul de bere, îl plătește și pleacă spre casă. E ruptă de oboseală. Terminase garda la Charing Cross Hospital. Asistentă. A avut de anunțat, numai azi, 5 decese în secția de ATI unde muncește de 15 ani. Nu mai are chef de nimic. Vrea acasă, să stea măcar juma de oră pe zoom cu copiii și socrii, tocmai în Sighet. Auzise știrea cu negocierile eșuate. Era ultima ei grijă. “Fac ceva pe Europa lor, mă duc acasă, cad din picioare”. A ieșit din pub. În spatele ei, Mark deja comanda al treilea păhărel.