Analistul George Friedman: „România nu își pune speranțe nici într-un moment eroic, nici într-o intrigă vicleană. Este, poate, cea mai abilă din toată Europa de Est”

Polonia este zona din spate a războiului din Ucraina, zona de desfășurare a armelor americane și zona de instruire a forțelor ucrainene. Nu face niciun secret că se opune Rusiei. Înainte de începerea războiului, prim-ministrul Ungariei s-a întâlnit cu președintele rus, Vladimir Putin, și, cu o prudență în creștere, a fost de partea rușilor. Iar România se află la Marea Neagră, cu navale americane și avioane ale forțelor aeriene puse în așteptare.

Ungaria, țara mea natală, pare că a crezut inițial că rușii nu pot fi opriți, iar prim-ministrul a mizat pe o colaborare entuziastă cu ei. Un calcul greșit, am gândit și cred în continuare, într-un lung șir de erori strategice ale Ungariei. Polonezii au fost pregătiți să dea totul pentru o victorie împotriva Rusiei. Poate că de data aceasta nu este un calcul greșit, dar dacă se va dovedi a fi, va fi unul ingenuu. Tragedia Poloniei este dorința sa de eroism chiar și în eșec. În același timp, este și o virtute. Cât despre România, ea rămâne un mister pentru mine. Aceasta nu își pune speranțe nici într-un moment eroic, nici într-o intrigă vicleană. Urmează cursul evenimentelor și, făcând asta, este poate cea mai abilă din toată Europa de Est.

În această călătorie, mă voi întâlni cu Lech Walesa, instalatorul din fosta mișcare Solidaritatea, care a riscat totul în manevre vaste și uneori dubioase, pentru a sparge stăpânirea Rusiei asupra Poloniei și care, cred, a pregătit scena prăbușirii comunismului. În lupta sa, el i-a atras pe toți, de la Ronald Reagan la Papa Ioan Paul al II-lea. M-am întâlnit cu el o dată și am fost invitat la Gdansk. Este o amintire din trecutul meu când rătăceam în Europa de Est, cu ani în urmă și, prin urmare, nu eram întâmpinat ca un oaspete de onoare. Acum are aproape 80 de ani și eu sunt… ei bine, la naiba cu asta. Am întrebări de pus, iar el îmi va răspunde cu viclenia pe care nu și-a pierdut-o niciodată.

Mai demult când călătoream în Europa de Est, cuvintele de temut erau: „Actele, vă rog”, nu neapărat și cu prezența lui „vă rog”. Acum, cuvintele de temut sunt: „Să mai bem un pahar”. Nu poți refuza, dar nu trebuie să te pierzi sau să faci mai mult decât să te prefaci că ești băut, astfel încât a doua zi să te poți preface că nu ai spus ceea ce ai spus. Precum în Japonia, cu cât treci a bețiv, cu atât mai mare este clemența pentru onestitatea afișată. Dar atunci nu trebuie să fiu inteligent. Nu voi întrece niciodată nativii. Acum, treaba mea este să pretind că știu ce se întâmplă și să aduc o oarecare mângâiere națiunilor aflate mereu pe muchie. Și aceasta este marea diferență față de modul în care călătorisem în trecut prin Europa, și în special prin Europa de Est. În trecutul îndepărtat, sarcina mea era să ascult cu răbdare și să aștept până când se spune ceva – un adevăr sau o minciună, nu conta. Toate dezvăluiau un adevăr. Acum eu sunt cel care transmite mesajul contorsionat către publicul care cred că știu. Desigur, rostit cu încredere, s-ar putea să fie adevărul. Lucrul extraordinar este că au încredere. A fi crezut este mai înfricoșător decât a fi prins cu o minciună”.