Atrocitățile comise de ruși în Ucraina, o problemă adânc înrădăcinată în societatea rusă. Ce este „socializarea în violență”? Explicațiile unei experte în regimuri totalitare

Într-un eseu amplu pentru proiectul Kit, și preluat de site-ul Meduza, Krimer încearcă să lămurească mecanismele din spatele ororilor săvârșite de soldații ruși în orașe precum Bucea.

Redăm o parte din argumentele Kseniei Krimer:

Nu știm dacă existaseră ordine militare care i-au încurajat pe soldații ruși să jefuiască, să tortureze și să violeze. Mai degrabă, vorbim de încurajarea tacită a unui astfel de comportament, de impunitate – dar nu de ordin. Prin urmare, teoriile psihologilor și filosofilor sociali par incapabile să ne explice atrocitățile despre care am aflat în ultimele 100 de zile.

Violența a pătruns în toate sferele vieții „pașnice” rusești. Femeile se confruntă cu ea în maternități și acasă, se confruntă cu ea copiii din orfelinate, cluburi sportive și școli. Pacienții PNI (internați în centre pentru persoanele cu dizabilități psiho-motorii) și cei din casele de bătrâni suferă de același lucru. Inevitabil, i se întâmplă și unei persoane care se află într-o secție de poliție sau într-o colonie penitenciară.

De regulă, această violență rămâne nepedepsită, iar violența domestică a fost complet dezincriminată acum câțiva ani. Mai mult decât atât, sistemul pedepsește adesea chiar și tentativele de autoapărare: conform statisticilor, patru din cinci femei (79%) condamnate pentru omor premeditat, în 2016-2018, se apăraseră în acest fel de violența domestică comisă de partenerii lor.

Păpușa Bobo

Oamenii înconjurați de violență încep inevitabil să o perceapă ca pe o normă socială. Acest lucru este descris, în special, de teoria învățării sociale – a fost prezentată de psihologul canadiano-american, Albert Bandura. Acesta a efectuat un experiment faimos – cu păpușa Bobo.

În timpul experimentului, două grupuri de copii au avut voie să se joace cu o păpușă pe nume Bobo, dar numai după ce au aflat ce fac adulții cu această păpușă. Copiii din prima grupă i-au urmărit pe adulți jucându-se cu păpușa și au repetat după ei. Alții au văzut că adulții băteau păpușa, și, la rândul lor, au chinuit jucăria.

Cu alte cuvinte, o persoană adoptă metodele violenței, literalmente învață să o folosească. Cum are loc exact această „învățare” este bine demonstrat de modelul criminologului american Lonnie Atens, autorul teoriei „socializării în violență” (socializare violentă sau violentizare). Această socializare constă în patru etape – fiecare dintre ele pregătește pe oricine, chiar și o persoană sănătoasă mintal, să comită violență.

„Brutalizare” sau resentiment.

În această etapă, o persoană învață că violența este o modalitate de comunicare și rezolvare a problemelor. Pentru asta, trebuie parcurse trei etape.

• Reprimarea violentă apare atunci când o persoană – cel mai adesea un copil – se confruntă cu violență din partea unui adult sau a unui grup semnificativ de colegi (de exemplu, într-o situație de agresiune școlară).
• Groaza personală este trăită de cei care sunt martori la violență împotriva cuiva foarte apropiat. De exemplu, când un copil vede că tatăl o bate pe mama. O astfel de experiență este și mai traumatizantă decât experiența represiunii violente, pentru că rușinea de a nu putea interveni este amestecată cu frică și umilință.
• Violența este predată prin expresiile „Doar lovește înapoi!”, „Rezolva-ți singur problemele, nu fi o cârpă”. Copilul crede că un adult autorizat care dă astfel de sfaturi este el însuși capabil de cruzime.

„Militantism agresiv”. O persoană începe să se întrebe: „Ce pot să fac ca nimeni altcineva să nu-mi poată face nimic rău mie și celor dragi?” Revine la lecțiile învățate în etapa anterioară: trebuie să te comporți cât mai agresiv. Și începe să facă tocmai asta.

„Comportament violent”. Cercul potenţialelor victime ale agresiunii se extinde. De la amenințări, o persoană trece la pumni, de la pumni la un cuțit sau chiar ceva mai grav.

„Virulenţă”. Violența devine un limbaj cu drepturi depline de comunicare cu lumea. Se foloseste reflex, nu are nevoie de un stimul extern. Violența nu mai este un mijloc de protecție, ci o modalitate de descurajare preventivă. Astfel, terorizându-i pe ceilalți, își compensează propria umilință și neputință, pe care le experimentase în trecut.

Modelul Etens este destul de universal. Poate fi folosit atât în analiza comportamentului oamenilor în viața civilă obișnuită, cât și în analiza crimelor de război din perioada ostilităților.

Violența, problemă sistemică

În armata rusă, violența încă este o problemă sistemică. Nu rezolvată, ci ascunsă.

Este ușor să facem paralele între etapele „socializării în violență” și etapele pregătirii militare. Sarcina unui astfel de antrenament este de a fixa viitorii soldați în a doua etapă (de „Comportament crud”), când mecanismele de autoreglare și autoconservare încă funcționează.

Luptătorii nu ar trebui să se transforme în agresori, pregătiți pentru cruzime oarbă nejustificată. Pentru a preveni acest lucru, în armatele țărilor NATO, de exemplu, sunt prevăzute „siguranțe”. În primul rând, legea militară acționează ca o astfel de „siguranță” – determină regulile de desfășurare a ostilităților, conturând limitele violenței permise.

Cu toate acestea, existența regulilor în sine nu garantează implementarea lor. Prin urmare, în armatele occidentale, disciplina este introdusă la nivelul unei norme de grup. Cursurile de etică militară reprezintă una dintre etapele obligatorii ale pregătirii militare, nu numai în armatele din țările NATO, ci și, să zicem, din Israel.

Foarte important este și rolul ofițerilor și al comandanților de la vârf: aceștia trebuie să limiteze cruzimea atât în situație de luptă, cât și în cazarmă. Iar cruzimea din cazarmă nu este doar despotică, ci și de profunzime, așa că armata americană folosește „metode nepunitive” de lucru cu armata. Vorbim despre un sistem etapizat de consiliere psihologică și profesională, mustrări și instrucțiuni pentru acei militari care încalcă disciplina. Adică, înainte de a pedepsi o persoană, încearcă să discute cu ea.

Ce este în armata rusă? Poziția oficială a autorităților este că forțele armate ale țării au fost curățate de hărțuire, abuzuri și comportamente aberante.

Ministerul Apărării consideră că hărțuirea a fost eradicată printr-o singură reformă, din 2008, care a redus durata de serviciu de la doi ani la un an. În același timp, activiștii pentru drepturile omului admit că numărul cazurilor de hărțuire, în armată, a scăzut într-adevăr, dar problema nu a fost complet rezolvată, așa cum susțin autoritățile.

În general, este foarte dificil să se evalueze nivelul real de hărțuire. Forțele armate ruse sunt o structură închisă controlului public. Conducerea armatei restricționează accesul chiar și la informații neclasificate și ascunde în mod constant cazurile de rănire, omor sau sinucidere în rândul personalului militar, pe timp de pace. Iar pierderile de personal ale Ministerului Apărării „în perioada operațiunilor speciale” au fost declarate secret de stat, printr-un decret prezidențial din 2015.

Comandă autoritară unică

În același timp, informațiile despre violența în armată sunt încă raportate în mod regulat în mass-media. Și datorită acestui fapt, este evident că hărțuirea și alte manifestări ale cruzimii sistemice sunt încă la ordinea zilei. Ceea ce, în general, nu este surprinzător. Este imposibil să rezolvi o problemă atât de delicată și complexă printr-o reducere a duratei serviciului activ, ci este necesară schimbarea sistemului.

Iar sistemul este de așa natură încât comanda armatei ruse, precum și regimul administrativ al țării, în ansamblu, sunt construite pe o comandă autoritara unică. Puterile de decizie nu sunt distribuite, ci concentrate chiar la vârf. Sergenții și locotenenții nu au astfel de puteri, întreaga lor sarcină este să se asigure că ordinele sunt îndeplinite. Supunerea necontestată, nu disciplina, este principalul principiu organizator al armatei ruse.

Disciplina – adică devotamentul față de reguli – nu presupune urmarea superiorului în grad sau a celui mai puternic, indiferent de situație. Este nevoie de conștientizare și norme transparente pentru toată lumea, indiferent de grad. Prin urmare, în armatele Israelului, Germaniei sau Statelor Unite, comandamentul insistă asupra răspunderii armatei în fața societății, iar militarului i se dă dreptul de a sabota un ordin ilegal. În același timp, supunerea – adică supunerea oarbă față de autoritate – nu poate exista sub reguli clare și transparente. Ea necesită un grad extrem de ascultare și se realizează zdrobind și depersonalizând oamenii. Prin urmare, un soldat al armatei ruse este obligat să execute orice ordin, chiar și unul penal, sub amenințarea unui tribunal.

„Dreptul comandantului (șefului) de a da un ordin și datoria unui subordonat de a se supune sunt, fără îndoială, principiile de bază ale unității de comandă. În cazul neascultării sau rezistenței deschise a unui subordonat, comandantul (șeful) este obligat să restabilească ordinea și disciplina militară pentru a lua toate măsurile de constrângere stabilite de legile Federației Ruse și reglementările militare generale”.

Într-un cuvânt, armata rusă pur și simplu nu își ia sarcina de a educa oameni care să își cunoască drepturile și să prețuiască drepturile altora. În locul cursurilor de etică militară, se pune accent pe educația patriotică a viitorilor soldați și ofițeri – prin loialitatea față de patrie și jurământ, „supunere incontestabilă” și instituția recent revenită a ofițerilor politici.