Brexit, prima zi | Un editorial de Gabriel Giurgiu, realizatorul emisiunii “Europa mea”

Cum va merge mai departe Marea Britanie? Scuze. Marea Britanie, exceptând Scoția și Irlanda de Nord. Ambele au votat contra ieșirii din Uniune și nu se sfiesc să își afirme dorințele secesioniste.

În primul rând, ce i-a apucat pe englezi? Am trei surse, trei cunoscători ai “englezității” care mi-au oferit explicații parțiale. Pe doi i-am cunoscut personal, toți trei sunt persoane publice. Unul singur este englez. Altul e australian, al treilea e galez. Un scriitor, un ziarist, un politician.

În ordine, primul pe care l-am cunoscut este Neil Kinnock. Era, la vremea aia, șef la British Council și venise la București pentru o inaugurare. Fusese lider al partidului laburist, apoi comisar european și chiar vicepreședinte al Comisiei, pe vremea lui Prodi. Nora lui va ajunge curând prim ministru în Danemarca.

I-am luat un interviu, după care am stat la două beri tihnite, în curtea lor, vizavi de ASE. L-am întrebat ce se întâmplă cu tineretul britanic. Ce este în neregulă cu el? De ce, în fiecare weekend, puștanii dau năvală în pub-uri (în Soho sau aiurea), beau de sting până la nouă seara (pe vremea aia, era restricție la alcool după 21.00), se îmbată criță, fac “fool moon” din autobuze (nu intru în detalii, e jenant), borăsc la toate colțurile iar unii, mai loviți, cad lați pe câte o bordură sau printr-un gang. Lăsând la o parte celebrele petreceri sălbatice de prin insulele Greciei sau stațiunile Spaniei. Multă băutură, ceva droguri ușoare, vandalism moderat, mai ales împotriva mașinilor cu număr de Franța care le apar în cale. Nu eram defel lămurit ce e cu toate excesele astea, în condițiile în care, pe la 30 de ani, îi vezi încolonați zi de zi spre serviciu, în costumele Marks & Spencer trase parcă la Xerox, cu umbrelele și servietele standard, de rigoare. Exemple de conformism burghez cumințel, la locul lui.

Ce să îmi zică Kinnock? Teribilismul adolescenței, combinat cu excepționalismul britanic. Pe aia cu teribilismul am înțeles-o. L-am rugat să detalieze partea cu excepționalismul. “Păi, e simplu. La tinerețe, ne simțim stăpânii lumii. La tinerețea englezească, ne simțim și mai stăpânii lumii. Nu ne-a trecut încă sindromul imperial. Îl avem în ADN. Se simte atât acasă, cât mai ales în străinătate, în concedii. Până la o vârstă. Dupa aia, ne trece. Sistemul ne asimilează. Dar continuăm să ne simțim altfel, diferiți, nu neapărat mai buni, cât diferiți de restul lumii și mai ales de Europa continentală”.

Mă și așteptam, m-a și surprins răspunsul lui. Am schimbat subiectul, am simțit (poate greșit) că îl incomodează.

Apoi a venit întâlnirea virtuală cu David Lodge, londonez sadea. Cel dintâi roman pe care l-am citit a fost “Schimb de dame”, primul din trilogia dedicată mediului universitar. Un profesor englez ajunge să predea, undeva prin anii 60-70, la o universitate californiană. Venit dintr-o lume a lipsurilor, a rațiilor de te miri ce, a apei calde consumate cu limită, a apartamentelor micuțe, înghesuite, reci și umede, ajunge în opulența celui mai bogat stat al celei mai bogate națiuni. Case cu etaj, uriașe, piscine, fast food-uri. Belșug. Lipsa de griji. Șocul cultural este năucitor și este descris pe larg, în multe pagini ale romanului. Apoi, curios, am luat la rând mai toate cărțile lui Lodge. Așa am ajuns la “Afară din adăpost”. Aparent, are tentă autobiografică. Un puștan de 12-14 ani, catolic londonez, trece prin ororile Blitzului, supraviețuiește bombardamentelor, apucă sfârșitul războiului. A crescut în lipsuri de toate felurile. Nu a avut suficient din mai nimic, mâncare, lapte, fructe, cărbuni pentru încălzire, apă caldă pentru o baie. De niciunele nu erau. Au suferit enorm englezii în timpul războiului. Au suferit, au plâns, au sângerat, au transpirat dar au învins. După război, puștiul pleacă în vacanță la sora lui care lucra pentru armata americană în Germania ocupată. În timp ce, acasă, națiunea învingătoare avea cam totul pe cartelă, învinșii își refăceau rapid economia. E drept, au beneficiat de sprijin american din plin. Oricum, puștiului nu îi vine să creadă. Trăiește o vreme între cei din autoritatea de ocupație. Restaurante cu mâncare multă și gustoasă, petreceri aproape zilnice, ciocolată, gumă de mestecat, excursii. Paradis. De altfel, sora lui se și hotarăște să nu se mai întoarcă în frigul umed al Londrei. Va rămâne în Europa continentală. Mai târziu, se va muta în America. Destin excepțional? Puteți spune și așa. Dârzenia, încăpățânarea, tăria de caracter i-a dus pe englezi la victorie. Prețul a fost îngrozitor. Sărăcie, lipsuri, raționalizare. Cotele pentru mâncare au fost eliminate târziu, la aproape 10 ani după război.

Australianul este Ryan Heath. A lucrat o vreme la Londra, pentru guvern, apoi pentru Comisia Europeană, în cabinetul comisarului pentru concurență Neelie Kroes, apoi a trecut în presă, la Politico Europe. A devenit incredibil de popular în Bruxelles, fiind declarat influencerul anului vreo patru sau cinci ani la rând. Acum lucrează la New York, scrie despre politica globală, așa cum se vede ea de la ONU. La un moment dat, agasat de tonele de întrebări legate de Brexit, Ryan a încercat să ofere propria opinie. Pentru el, lucrurile sunt relativ simple. Marea Britanie a intrat în secolul XX ca un mare imperiu și a ieșit din el ca o națiune de mărime medie. E drept, este un stat care deține arma nucleară, este membru permanent în Consiliul de Securitate și are una din primele 10 economii ale lumii. Ironia sorții, se bate pentru locurile 5-6 cu … India, fosta sa colonie.

În fine, una peste alta, Marea Britanie nu mai este o mega putere, ca pe vremea Reginei Victoria. Înfrângerea nemților în al Doilea Război Mondial le-a anesteziat crampele provocate de foame și lipsuri. După război, și-au revenit greu și au tot pierdut, pe rând, teritorii peste teritorii. La începutul anilor ‘70, britanicii nu o duceau deloc strălucit. Erau chiar și în program de supraveghere financiară cu FMI. Atunci a venit aderarea la UE, în 1973, apoi un referendum pentru confirmarea acestui act, doi ani mai târziu. Calitatea de membru al Uniunii i-a mai anesteziat câteva decenii. Nu mai erau imperiu, nu mai dictau în cele patru zări, dar fiind în NATO și UE, blocuri mari și puternice, nu simțeau prea tare schimbarea de statut. Au prosperat timp de 47 de ani.

Universitățile lor au devenit adevărate aspiratoare de fonduri europene și s-au consolidat, ajungând în topul de popularitate la nivel european, printre studenții comunitari.

Serviciile financiare au devenit una dintre principalele surse de venit ale țării, City-ul ajungând printre cele mai puternice huburi mondiale.

Au obținut, pe vremea lui Thatcher, rebate-ul la politica agricolă comună, confirmând temerile exprimate de Charles de Gaulle cu ani în urmă, când a refuzat în două rânduri cererile de aderare ale britanicilor.

Nu au fost deloc decenii rele pentru supușii Reginei. Ușor, ușor, le-a trecut suferința după imperiul pierdut deoarece erau într-un bloc economic solid și influent. Așa că, atunci când au votat să iasă din Uniune, au făcut-o cu gândul la Blitzul câștigat, la excepționalul lor efort din anii ‘40. Amintindu-și de Trafalgar și perioada victoriană când dominau mările și oceanele Pământului. Uitând de sacrificiile postbelice, de rații, de minerii galezi în greva foamei, de războiul din Palestina cu evreii, de mișcarea lui Gandhi, de Nasser, de politicile de austeritate Thatcheriste care, se spune, au tras țara de lângă marginea prăpastiei, de deceniile de război în Irlanda de Nord, cu terorismul aferent. Au uitat toate astea.

Ryan zicea ceva de genul “li s-a urât cu binele, așa că s-au gândit să mai încerce o dată de unii singuri, ca după Dunkirk”.

Niciunul dintre cei trei interlocutori ai mei nu mi-a oferit Explicația Finală. Marea Revelație. Niciunul nu mi-a adus date și cercetări sociologice imbatabile. Mi-au oferit doar trei păreri care (îmi pare mie) se completează reciproc. Împreună, dintr-una într-alta, au am înțeles, măcar parțial, o bună parte din reflexele sociale ale celor care au pus ștampila pe Leave.

Cât de curând, voi reveni tot pe tema Brexit. De data asta, cu detalii tehnice traduse pe românește, despre motivele care i-au făcut pe negociatori să încheie Acordul taman în Ajunul Crăciunului.