Cele două mari probleme ale Kremlinului după înfrângerea suferită în Harkov. Explicațiile analistului Mark Galeotti

Redăm analiza lui Mark Galeotti:

Pe măsură ce Kremlinul se chinuie să găsească o modalitate de a învârti ceea ce nu poate fi rotit, acest lucru îi va afecta nu doar credibilitatea publică, ci și unitatea elitei.

Ministerul rus al Apărării vorbește despre o „regrupare” a unităților sale. Televiziunea de stat laudă „exploatațiile” soldaților săi galanți. Ziarul guvernamental Rossiiskaya Gazeta, relatând o presupusă victorie, se împiedică prin plasarea acțiunii în adâncul teritoriului pierdut de Rusia. Corespondentul de război al tabloidului Komsomolskaya Pravda – scuze, corespondent de „operațiune militară specială” – catapultează de pe front povești grozave care descriu nu o rătăcire, ci o retragere ordonată sub asaltul „mercenarilor străini” și „trupelor antrenate de NATO”.

Mass-media oficială fie încearcă să ignore prăbușirea liniilor rusești, fie caută unele modalități de-a o scuza sau de-a o îndulci, dar în orice caz efectul este incoerent și neconvingător. În acest proces, aceasta demonstrează problema cheie a unei mașinării de propagandă controlată de stat: totul depinde de un ordin care vine de sus.

În schimb, Kremlinul pare să fie în derivă în cel mai bun caz, iar în cel mai rău caz este în criză. Luat prin surprindere, neștiind cum să răspundă, nu dă o direcție presei, iar într-un sistem ca acesta nimeni nu îndrăznește să dea dovadă de inițiativă ca nu cumva să greșească. Aceasta este, la urma urmei, aceeași gândire defensivă în stil sovietic care face țăndări armata și se dovedește contraproductivă.

Kremlinul are două probleme imediate. Prima este cum să fabrice orice fel de narațiune pozitivă fără a recurge la cele mai flagrante minciuni. Aceasta a fost aceeași dilemă pe care a întâlnit-o atât în războaiele cecene, cât și în timpul războiului sovietic din Afganistan: cum să minți suficient, dar nu prea mult.

Există, până la urmă, un ciudat de act de echilibrare morală care se obține în regimurile totalitare. Nu atât faptul că majoritatea rușilor cred neapărat linia oficială – deși mulți o cred -, cât faptul că nu sunt dispuși să depună efortul de a  nu o crede. Este prea periculos, atât moral, cât și etnic.

La sfârșitul anilor 1980, îmi amintesc că un părinte al unui veteran de război sovietic afgan mi-a spus: „Nu voiam să cred ce spuneau oamenii despre război, pentru că dacă aș face-o, atunci ar trebui fie să acționez, fie să fiu parte din el.”

La fel, astăzi mulți ruși ar prefera să lase cutia închisă și să nu știe dacă pisica lui Schrödinger este moartă sau vie. Cu toate acestea, cu cât decalajul dintre propagandă și realitate este mai mare, cu atât este mai greu să eviți adevărul.

A doua provocare a Kremlinului este cum să gestionezi elita, cea care are cel mai mult de pierdut, dar și cele mai bune cunoștințe despre ceea ce se întâmplă.

Un semn al vremurilor este că Ramzan Kadîrov, lordul Ceceniei, s-a adresat deschis pe rețelele de socializare pentru a se plânge că „este o situație a naibii” și a avertizat că „dacă astăzi sau mâine nu se va schimba strategia de desfășurare a operațiune militară, va trebui să merg la conducerea Ministerului Apărării și a țării să le explic situația.”

Poziția lui nu poate fi luată la valoare nominală, deoarece are un istoric de amenințări retorice goale și înflorite. (Așa cum trupele ruse au devenit exasperate că forțele cecene par mai interesate să posteze videoclipuri cu ele însele pe TikTok decât să lupte.)

Cu toate acestea, când Kadîrov admite că lucrurile merg prost și încearcă să se distanțeze de conducerea invaziei, este un semn al presiunilor tectonice mai profunde. Tehnocrații au fost de multă vreme nemulțumiți de război, dar incapabili să facă nimic în privința lui. Pe măsură ce șoimii și oportuniștii încep să fie dispuși să-și semnaleze public consternarea, aceasta înseamnă o izolare tot mai mare a președintelui.

Putin nu este serios amenințat, cel puțin nu încă. Dar dacă simte că poate fi, atunci asta ne duce, fără îndoială, pe un teritoriu și mai periculos. S-ar putea să găsească modalități de a reîncadra narațiunea și de a încerca să facă pace în timp ce o numește victorie. Dar se poate, de asemenea, să simtă că nu are altă alternativă decât să găsească o cale de escaladare, ca nu cumva înfrângerea în străinătate să ducă la defenestrare acasă.