De ce Rusia are toate motivele să nu folosească arme tactice nucleare în Ucraina? Răspunsul lui George Friedman

Prima sarcină este de a defini cele două clase importante de arme nucleare: cea strategică și cea tactică. Ele diferă în mărime, desigur, deși acest lucru nu este atât de semnificativ pe cât ar putea părea. Există arme nucleare tactice cu o putere mai mare decât bomba aruncată asupra Hiroshima. Există altele al căror randament nu este cu mult mai mare decât al unei mari runde de artilerie.

„Adevărata distincție rezidă în misiunea pe care o au. Armele strategice sunt concepute pentru a face națiunea adversă să nu poată sau să nu dorească să reziste, prin distrugerea infrastructurii sale importante și a elementelor cel puțin semnificative ale populației sale. Armele nucleare tactice sunt concepute pentru a adăuga forță suplimentară bătăliilor cu anvergură limitată și care sunt duse cu intenții limitate. Un atac nuclear strategic asupra Ucrainei ar implica lovituri nucleare asupra marilor orașe, unităților de producție și transportului. Intenția sa ar fi ca Ucraina să nu mai poată funcționa rapid. Un atac nuclear tactic ar urma să distrugă forțele ucrainene angajate în luptă cu forțele convenționale ruse. Atât armele nucleare tactice, cât și cele strategice intenționează să învingă inamicul, dar armele strategice vizează o distrugere definitivă a națiunii inamice, în timp ce armele tactice vizează înfrângerea unor forțe mai limitate și speră să forțeze capitularea pe un anumit câmp de luptă. Dimensiunea armei nucleare necesare pentru aceasta ar putea varia și ar putea fi mai mare decât bomba de la Hiroshima și totuși ar putea fi considerată o armă nucleară tactică. Din nou, nu dimensiunea armei, ci misiunea ei este cea care trage linia”, scrie George Friedman într-o analiză Geopolitical Futures.

Statele Unite au dezvoltat arme nucleare tactice în anii 1960. Scopul lor a fost să descurajeze sau să învingă un potențial atac armat sovietic în Germania de Vest. Teoria era că forțele americane s-ar retrage de pe front pe mai multe mile, iar apoi lovitura sovietică la scară largă va fi anihilată de o armă nucleară tactică. Deoarece armele nucleare tactice erau de așteptat să aibă efecte limitate, „blindatele SUA puteau avansa prin gol(uri)”.

„Desigur, artileria în masă la aceeași distanță ar putea atinge același scop. Problema pe care trebuia să o rezolve arma nucleară tactică ținea de inevitabila inexactitate a armelor convenționale. O piesă de artilerie trebuia să cunoască locația exactă a țintei sale și apoi să poată să o lovească. Acest lucru este destul de dificil de unul singur, dar timpul dintre tragere și impact complica misiunea, deoarece ținta putea evita lovitura pur și simplu prin manevre normale. Mai mult decât atât, s-ar fi dezlănțuit probabil focul sovietic de contra-baterie, necesitând o redistribuire rapidă și făcând imposibilă a doua rundă. Armele nucleare tactice au depășit această problemă având o rază mai mare de distrugere, deși nu prea mare, altfel putând pune platforma de tragere în pericol. Alte neajunsuri includ efectul orbitor al unei detonări nucleare, de ambele părți, zona de radiații (limitată) și răniții care vor curge pe măsură ce aeronavele inamice intră în scenă pentru a distruge lansatorul nuclear. Rezolvând o problemă, armele nucleare tactice ar reprezenta o țintă pentru sovietici”, subliniază Friedman.

Dezvoltarea munițiilor ghidate de precizie (PGM) a făcut ca arma nucleară tactică să fie și mai puțin utilă, amintește analistul. În timpul operațiunii „Furtuna în Deșert”, o rachetă de croazieră Tomahawk, trasă de pe o navă americană, putea lovi etajul trei al unei clădiri din Bagdad, a doua clădire din dreapta (lucru care s-a și întâmplat de fapt). Ghidarea inițială a venit de la GPS, apoi TERCOM (sau terrain contour matching). O imagine a solului și a punctului terminus era introdusă în computerul rachetei împreună cu instrucțiuni direcționale, permițându-i acestuia să elimine problemele de precizie pe care armele nucleare tactice încercau să le rezolve și să facă acest lucru fără a crea neapărat o amenințare pentru propriile trupe.

„PGM-urile, atât în obuze de artilerie, cât și în rachete cu rază mai lungă de acțiune, însemnau că focul putea fi declanșat după cum era necesar, fără a fi nevoie de un atac de „saturație”. Iar raza de acțiune pe care o puteau atinge însemna că mecanismul de lansare nu era neapărat în pericol după tragere. În Ucraina, PGM-uri de diferite tipuri sunt folosite de ambele părți. În prima parte a războiului, tancurile rusești au fost distruse de rachete antitanc. Ucrainenii erau mai împrăștiați și chiar și o armă nucleară tactică ar fi avut un efect minim. Deoarece acest lucru se schimbă acum, utilizarea armelor nucleare tactice este de imaginat, dar rușii au alte mijloace pentru a obține rezultate similare.

Mă simt în acest moment ca tipul care s-a relaxat și a învățat să iubească armele nucleare. Pledez nevinovat. Dar nevoia unei arme de lichidare a zonei a făcut ca arma nucleară tactică, cu daune colaterale frecvente în propria tabără, să fie mult mai puțin convingătoare. În numeroasele războaie purtate de când a fost introdusă arma nucleară tactică, aceasta nu a fost niciodată folosită. Acest lucru se datorează nu sentimentului, ci utilității. Utilitatea armelor nucleare strategice mari pare să fie intactă, dar există modalități mai eficiente de a distruge ținte fără a „satura” zona. Desigur, există și efectul psihologic al folosirii lor. Dar folosirea tactică a armelor nucleare are întotdeauna costuri politice și ridică întrebări cu privire la modul în care Statele Unite, mereu imprevizibile, ar reacționa”, conchide George Friedman.