Duminica. Bruxelles | Un editorial de Gabriel Giurgiu, realizatorul emisiunii “Europa Mea”

Laura Kovesi avusese la sfârșitul anului trecut o conferință de presa în care anunțase că dorește să deschidă în primul an cel puțin 3000 de dosare. Mai toată lumea a rămas perplexă. EPPO are nevoie de OLAF pentru investigații iar totalul agenților lor este de 200. Cu cine să instrumentezi 3000 de dosare? Pufnind ușor, amintindu-și momentul, Ariana împinge un pic mai hotărâtă căruciorul și o trage de mânuță pe cea mare. Are doi copii Ariana și nu îi este deloc ușor. Lucrează ca interpret la Instituții. E în Bruxelles de vreo 12 ani. Cu banii nu stă rău, interpreții sunt bine plătiți. Ajungea la 400 de euro net pe zi, pe vremea când era freelancer, adică lucra “la bucată”, fară contract permanent de muncă. I-a convenit să lucreze așa, mulți ani. A putut să termine un doctorat, era mai stăpână pe timpul ei. Prin ianuarie anul ăsta, a avut un moment fantastic de inspirație. S-a decis să se angajeze, să treacă pe contract permanent. Să devină, carevasăzică, funcționar european. Copiii îi mâncau oricum tot timpul, mare nevoie de flexibilitate nu mai avea, era la cei doi stăpâni. A pierdut un pic la bani, dar a căpătat un soi de siguranță suplimentară a zilei de mâine. Bine a făcut. Odată cu pandemia și cu transferul întâlnirilor pe internet, cererea pentru interpreți a scăzut până aproape de zero.

Colegii ei freelanceri au fost chemați și li s-a spus că nu mai e nevoie de serviciile lor. Au căpătat o sumă mizerabilă (circa 1200 de euro pentru trei luni) și nimic altceva. Nefiind cetățeni belgieni, nu erau supuși legislației locale a muncii, deoarece lucrau pentru instituții internaționale. Multă lume a fost șocată de lipsa de empatie a Comisiei, Parlamentului, Consiliului. În public, dă-i cu grija pentru om, pentru europeni, “nu lăsăm pe nimeni în urmă” etc. În propria grădină, comportament de capitalist de secol al XIX-lea.

Între timp, au ajuns la colț, la metrou la Arts Loi. Scurt popas în Carrefour-ul de acolo pentru un “bax” de șase iaurturi cu cereale. Tanti Eugenia din Vidra, Ilfov, o salută discret, din cap. Cerșește la ieșirea din metrou de vreo 6 ani. Se știu din vedere. Câteodată, Ariana îi mai lasă câte un euro sau o pâine. În duminica aia, hărmălaia era deplină. Mulțimea se ducea spre stânga, înspre Trone. Culmea, tot încolo mergea și ea. Nu a avut încotro, a mers în paralel cu manifestația. Strigau contra rasismului. Construiau un soi de ecou la evenimentele din America. Negri și albi. Cei din urma erau mai degrabă elevi de liceu și studenți. Nu vedeai prea mulți magrebieni între manifestanți. Rasismul ar fi trebuit să îi deranjeze în egală măsură, numai că antipatia dintre cele două comunități era deja clară și de notorietate. Asta era demonstrația “ălora”. Noi, musulmanii, avem rasismul “nostru” împotriv căruia să demonstram. Grupul a ajuns la Trone odată cu Ariana.

Acolo, ținta a devenit clară: statuia ecvestră a lui Leopold al II-lea. Huiduieli, vopsea roșie, scandări antirasiste. Adevărul este că numitul suveran al Belgiei a fost departe de a fi considerat un monarh blând, înțelept, aducător de civilizație. În timpul stăpânirii lui, milioane de congolezi au fost decapitați, tăiați, pedepsiți în cele mai cumplite moduri.

Istoricii consideră stăpânirea belgiană a statului Congo drept unul dintre cele mai crude regimuri coloniale din istorie. Un mic exemplu. Ultima ediție a unui ZOO uman a avut loc în Bruxelles în 1958. Da, ați citit bine. O grădină zoologică umană. Puși în țarcuri, spre agrementul localnicilor, un grup de congolezi trăia într-un așa zis sat, copiat după modelul original, african. Cu un gard de jur împrejur. Vizitatorii erau descurajați să le dea de mâncare. Tot spre stânga mergând, Ariana a ajuns în capătul lui Avenue Louise înaintea demonstranților. A avut noroc. Avea de gând să se mai oprească în fața vitrinelor, să își mai clătească ochii la un Vuitton sau Versace. Oricum, magazinele de genul ăsta sunt închise duminica. Nu a fost cazul. Din spate veneau urmașii celor căsăpiți de Leopold. Au luat la rând, gospodărește, toate magazinele de firmă de pe Louise. Bolovani în vitrină, spart magazinul, luat ce se poate, fuga cât mai departe. Cam așa s-a întâmplat. Poliția locală, foarte aproape de o grevă sindicală, a apărat fară mare tragere de inimă afacerile firmelor miliardare. Au aruncat ceva lacrimogene, au arestat vreo 200 de indignați anti rasiști și… s-au dus la secție să semneze condica la plecare. Cu un copil în cărucior și altul de mână, Ariana a reușit să se bage la metrou și să ajungă acasă în siguranță. Acolo, bărbați-su a întrebat-o de ce e un pachet de nervi. În fond, scăpaseră de izolare și ea fusese cu copiii la plimbare. Și nici măcar nu plouase!

„Orice asemănare cu personaje reale nu este întâmplătoare. Este, pur și simplu, inevitabilă” – Hermann Hesse