În 24 mai este Ziua Europeană a Parcurilor

Clima se schimbă, aducând modificări care afectează viața fiecărei ființe de pe pământ. Natura nu a fost niciodată atât de amenințată și atât de necesară ca acum.

Iniţiativa de a înscrie în calendarul evenimentelor europene data de 24 mai ca Zi Europeană a Parcurilor aparţine, din anul 1999, Federaţiei Europene EUROPARC, care are drept obiectiv conservarea frumuseţilor naturale şi a zonelor protejate. Federaţia a luat fiinţă în anul 1973 şi reprezintă în prezent 365 de membri din 36 de ţări: arii protejate, departamente guvernamentale, ONG-uri şi companii implicate în managementul zonelor verzi din Europa, a apelor şi mărilor, a munţilor, pădurilor şi a moştenirii culturale din aceste locuri.

Natura nu are graniţe şi de aceea EUROPARC îşi propune să încurajeze cooperarea dintre ţări în toate aspectele care privesc managementul ariilor protejate pentru a îmbunătăţi şi conserva pentru viitor moştenirea noastră comună.

De la parcul de vânătoare, la parcurile tematice

În vremurile când viaţa era simplă şi apropiată de natură, în Galia ţarcurile în care se ţineau oile erau numite, în latina vorbită de localnici, „parricus”. Apoi, francezii au spus „parc”, englezii „park”, spaniolii „parque” şi italianii „parco”, terenurilor de vânătoare împrejmuite cu garduri înalte unde vânau doar regii şi nobilii evului mediu, iar pe la 1200 se spunea astfel şi spaţiilor pe care creşteau pomi fructiferi, livezilor.

Primele spaţii pentru plimbare au fost amenajate în 1574 la Alameda de Hércules, în Sevillia, cu o alee publică de promenadă şi grădini urbane, apoi la Budapesta, pe proprietăţile familiei Batthyány, deschise mai târziu şi publicului. Şi în Franţa, Italia sau în Anglia acelor timpuri în jurul castelelor şi a marilor conace se faceau parcuri întinse uneori pe sute de hectare şi proiectate de grădinari celebri care arătau, prin mărime şi felul în care era amenajat terenul, bogăţia şi statutul proprietarului.

În secolului XVIII a început să conteze estetica parcului şi peisajul natural a fost îmbunătăţit de arhitecţi peisagişti, ca de exemplu Capability Brown care a amenajat mai mult de 170 de grădini în jurul marilor castele din Anglia, inclusiv celebrele Kew Gardens, grădina botanică regală.

El a renunţat la rigoarea geometrică a parcurilor regale franceze şi a impus un nou stil de modelare a peisajului, intrat curând în modă: pajiştile cu iarbă ajungeau până lângă casă, arborii erau fie grupaţi în centuri verzi, fie răzleţi, iar baraje invizibile pe cursul micilor cursuri de apă formau serpentine de iazuri.

Astăzi arhitecţii sau designerii peisagişti utilizează softuri dedicate pentru a crea planurile de plantări, servicii horticole, lucrări de amenajare a terenului şi infrastructurii şi de modelare a peisajului pentru amenajarea parcurilor.

Secolul XIX a adus revoluţia industrială şi pe măsură ce oraşele se aglomerau, pe terenurile private de vanatoate sau în jurul clădirilor publice au fost amenajate parcurile publice. De exemplu la Viena în 1819 s-a făcut parcul Burggarten, în apropierea Operei, la comanda lui Francisc I al Austriei, primul împărat al Imperiului Austriac, un mare pasionat de grădinărit. Prater, un mare teren regal de vânătoare, a fost declarat de Împăratul Josef al II-lea parc pentru amuzament public şi s-a creat apoi zona de distracţii, Wurstelprater, deşi vânătoarea pe aceste terenuri a mai fost posibilă până în 1920. La Londra pe la mijlocul secolului XVII, în timpul regelui Charles al II-lea, s-a făcut în preajma palatelor Buckigham şi St. James Parcul St. James, inspirat de splendidele grădini ale palatelor regale din Franţa.

Hyde Park, împreună cu Grădinile Kensington, au fost la început pădurea unei mănăstiri, apoi teren de vânătoare al regelui Henry VIII şi loc pentru dueluri. În 1730 s-au amenajat drumuri pentru trăsuri şi lacurile Serpentine şi The Long Water şi Hyde Parc a fost deschis publicului , iar în 1851 a găzduit Marea Expoziţie Universală. Pădurea unde odată trăiau căprioare este astăzi este „plămânul Londrei” pentru că cele 140 de hectare de arbori curăţă aerul de fum şi poluanţi.

Primul parc public este considerat cel din Liverpool, deschis în 1843, pentru că a fost conceput încă de la început pentru a avea această destinaţie, fiind făcut pe un teren cumpărat cu acest scop de un filantrop şi donat apoi municipalităţii pentru a fi amenajat.

În 1854 se inaugura oficial Grădina Cişmigiu din Bucureşti, amenajată de grădinarul peisagist Wilhelm Mayer, fostul director al Grădinilor Imperiale din Viena, era prima grădina publică din România.

A devenit un loc la modă, frecventat în special de lumea bună a Bucureşilor şi de cei dornici de aventuri galante, iar după ce în iarna anului 1883 lacul din grădină a înghețat, aici s-au organizat primele concursuri pe gheaţă.

Din nevoia de spaţii de plimbare şi aer curat s-au amenajat peste tot parcuri publice urbane, în oraşele mai mari sau mai mici, administrate de autorităţile locale şi destinate recreării , cu terenuri de joacă şi sport.

Utilitatea parcurile urbane este astăzi recunoscută oficial şi suprafaţă de spaţiu verde din oraşe e atent urmărită, pe lângă autorităţile locale, şi de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, care recomandă un minim necesar de 50 de metri pătraţi de spaţiu verde pe cap de locuitor, în timp ce Uniunea Europeană spune că minimumul necesar ar trebui să fie de 26 de metri pătraţi.

În Bucureşti revin însă, fiecăruia din cei aproximativ 3 milioane de locuitori, doar 5-6 metri pătraţi de spaţiu verde, doar 7%-8% din suprafaţa capitalei fiind acoperită de spaţii verzi.

Conceptul de parc naţional pentru conservarea peisajului natural a fost creat de americani.

În 30 iunie 1864 preşedintele Abraham Lincoln semna legea de creare a Yosemite Grant care punea sub protecţia autorităţilor din California un habitat situat de-a lungul versantului vestic al munţilor Sierra Nevada, cu arbori sequoia şi mii de specii de plante şi fauna bogată.

Se deschidea astfel calea pentru întemeierea la 1 martie 1872 a primului parc naţional din lume, Yellowstone, pe teritoriul a trei state federale Wyoming, Montana şi Idaho, unde accesul era strict supravegheat şi orice activitate umană sau poluatoare strict interzisă, pentru a păstra intactă biodiversitatea şi a nu strică echilibrul natural. Spre deosebire, în parcurile naturale sunt permise activităţi umane, însă sub stricta reglementare.

În România primul parc naţional a fost Parcul Naţional Retezat, creat în 1935, iar în prezent sunt constituite 13 parcuri naţionale, 14 parcuri naturale şi Rezervaţia Biosferei Delta Dunării.

Parcul zoologic este tot o invenţie americană. Pe la sfârşitul secolului XIX la Washington şi New York se creau primele zooparcuri, care marcau un evident progres faţă de grădina zoologică, unde animalele nu mai trăiau în captivitate, ci în semilibertate. Zooparcul a devenit parc de conservare sau bioparc, unde conservarea speciilor primează asupra caracterului de muzeu viu.

Parcul de distarcţii stabil, şi nu itinerant, a fost creat tot de americani.

În 1895, la Coney Island, New York se inaugura în 4 iulie, de ziua Statelor Unite, Sea Lion Park, creat de Paul Boyton, un căpitan devenit faimos după ce demonstrase lumii că se poate înota în apele reci ale Atlanticului îmbracat cu un costum de cauciuc, de fapt un echipament de salvare a pasagerilor utilizat de vasele cu aburi.

Din 1903 s-a numit a fost înlocuit de Luna Park şi luminat cu ghirlande de becuri, într-o vreme când electricitatea era încă o noutate.

Ideea creării unui parc tematic a fost a lui Walt Disney, care a inaugurat în 1955 Disneyland-ul. Au urmat Aquapark-urile, parcurile de iarnă, pentru amatorii de sporturi pe zăpadă şi gheaţă, parcurile de motocros şi biciclete, parcurile de role şi de skate sau parcurile de aventură destinate petrecerii active a timpului liber în mijlocul naturii.

Aqua Magic

În România, primul Aquaparck s-a deschis la Mamaia în 2003, iar primul parc de aventură şi-a deschis porţile în vara anului 2006, lângă Bucureşti. Tot în 2006 s-a deschis la Bâlea Lac un parc de iarnă amenajat pentru iubitorii skiului, snowboarding-ului, tubbing-ului sau săniuşului.

Noţiunea de parc s-a extins şi a ajuns până în domeniile imobiliar, industrial, IT, al energiei neconvenţionale sau al afacerilor, depăşind cu mult graniţele conceptului spaţiu verde de utilitate publică, cu plantaţii, alei şi diferite amenajări pentru agrement şi odihnă sau de zonă destinată conservaţii mediului natural.