Interviu cu Mady Solomon, psihoterapeut în analiză existenţială: „Criza COVID-19, oportunitate de dezvoltare personală”

Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:

Cum gestionăm stresul ?

Mady Solomon, psihoterapeut:

Deocamdată vedem că răspunsul nostru la acest stres constă în frică, nesiguranţă, incertitudine, dezorientare, depresie, plictis – tot felul de sentimente negative. Dacă persistă, se pot transforma  chiar  în simptome ale unei tulburări psihice reactive.  Aș vrea să înțelegem că acestea nu sunt decât modalități nereușite de adaptare la stres. În loc să ne lăsăm copleşiţi, le putem privi ca pe un semnal de alarmă: „Oameni buni, aveți grijă că nu e bine ce faceți !”

Într-adevăr, se poate face și altfel, conştient adică. Ori de câte ori nu putem schimba o situație, suntem invitaţi – şi putem – să ne schimbăm pe noi înșine. Nu situaţia ne produce neplăceri, ci interpretarea pe care i-o dăm noi. Suntem liberi să alegem. Iar această criză poate să nu fie altceva decât o oportunitate excepțională de a ne dezvolta personal.

Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:

Ce modalităţi avem la dispoziţie?

Mady Solomon, psihoterapeut:

Îți propun un decalog:

1. Să te focalizezi pe certitudini.

2. Să acorzi atenţie propriului corp.

3. Să pui ordine în haos.

4. Să cultivi relaţiile în condiţiile date.

5. Să te centrezi  pe soluţie, nu pe problemă.

6. Să evoci momentele fericite.

7. Să dăruieşti.

8. Să faci activităţi de dezvoltare personală.

9. Să fii sigur că situaţia are un sens.

10. Să accesezi resurse spirituale.

Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:

Să le analizăm pe rând.

Mady Solomon, psihoterapeut:

Sigur. Aşadar, prima „poruncă”: Să te focalizezi pe certitudini.

Să pornim de la o constatare: pe unde întrebăm, pe unde ne uităm, nu găsim decât incertitudini:

Când o să se termine criza ? Păi nu știm, s-ar putea să se mai relaxeze măsurile după 15 mai, s-ar putea prin iunie sau s-ar putea să dureze până în iulie… Nu știm. Dar sistemul medical va face față? Da, dacă noi stăm cuminți acasă s-ar putea să facă față, dar dacă nu, s-ar putea să nu facă față, însă noi suntem pregătiți și ne așteptăm să vină echipamente, dar nu ştim când… și așa mai departe.

Ei, toate acestea par incertitudini și, pe bune, chiar ni se tot spune că nimeni nu știe nimic, ni se spune că suntem într-un război cu virusul, iar toate acestea nu fac decât să declanșeze frica. Frica scade imunitatea și uite așa intrăm într-un cerc vicios, de nu mai știm cum să ieșim de aici.

Depinde, însă, de noi să transformăm toate aceste așa zise incertitudini în certitudini. Adică, în loc să spunem nu știm când, să spunem: Ba da, noi știm când! Și de unde știm? Știm pentru că ne-am uitat la celelalte state, cum a evoluat situația. Știm că virusul e peste tot, știm că va fi un număr din ce în ce mai mare de contaminări, știm că sistemul medical poate fi depășit. Aşa că uitaţi-vă cât mai puţin la televizor sau pe internet, uitaţi-vă doar dacă sunteţi curioşi să vedeţi cum se întâmplă şi ce prevăd noile ordonanţe, asta e singura informaţie utilă.

Clar, este preferabilă o certitudine, fie ea și negativă, unei incertitudini. O certitudine mă poate face să o accept și să mă pregătesc să o întâmpin.

Pe lângă certitudinile acestea negative, avem și unele pozitive și foarte clare. Că virusul n-are picioare, n-are aripioare și n-o să sară de nu știu unde direct în mucoasa noastră nazală sau oculară. La fel de cert este că la apă și săpun se dezintegrează, că la alcool, la dezinfectanți nu rezistă.  Deci, plecând de la certitudinea că virusul e peste tot, putem să ieșim din casă atunci când este nevoie, cu certitudinea că noi călcăm pe un covor de viruși, dar că niciunul dintre acești viruși nu o să ne sară în nas. Și că dacă noi avem o mască pe care ne-o putem confecționa și singuri și pe care o putem dezinfecta prin fierbere sau cu fierul de călcat, dacă suntem atenți să nu ducem mâna la nas, la gură și la ochi, dacă mai avem și niște ochelari, dacă ajungând acasă ne decontaminăm încălțămintea, ne lăsăm haina în hol, n-are decât să stea virusul și 4 și 5 ore sau cât s-o mai spune că stă pe haine. Dacă ne spălăm pe mâini, cât suntem în casă, nu pățim nimic.

Una e să pleci de acasă cu frica să nu iei virusul şi alta e să pleci cu certitudinea că, respectând măsurile de protecţie, rămâi sănătos. Aș vrea să realizăm importanța acestui fapt. Nu, nu este nicio incertitudine. Este o certitudine și acestei certitudini, eu pot să-i fac față. Una este să stau așa pasiv și să jelesc și alta este să accept o situație și să mă pregătesc pentru ea și să o întâmpin cu certitudinile și cu răspunsurile mele. Noi suntem responsabili și noi suntem răspunzători.

Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:

Ce ne puteţi spune despre cea de-a doua „poruncă”: Să acorzi atenţie propriului corp ?

Mady Solomon, psihoterapeut:

Atenția acordată corpului este modul cel mai simplu în care putem interveni asupra emoţiilor. Unul din sentimentele dominante acum este frica. Ori frica are întotdeauna o expresie corporală. Nu ştiu dacă ai observat, dar de frică ți se pune nodul în gât, ți se strânge stomacul, parcă nu mai ai aer, ești agitat, inima o ia razna.  Noi nu putem să punem mâna pe frică și să o scuturăm sau să-i dăm un șut şi nici nu o putem alunga cu gândul. Nu avem cum interveni direct asupra fricii, dar o putem face indirect, prin intermediul corpului, iar frica dispare de la sine. Dacă ne îndreptăm atenţia asupra zonei stomacului, a zonei substernale atunci când ne apucă frica sau orice formă de stres, vom vedea că este încordată. Simpla comandă de relaxare, însoțită de o  respirație – inspirație profundă pe nas și expirație pe gură, ca un oftat de uşurare, este deja o modalitate prin care intensitatea fricii va scădea.

De ce va scădea? Pentru că acea contracție determină un răspuns neurologic de neurotransmițători și hormoni de stres: adrenalină, cortizol etc. Simplul fapt că am relaxat acea zonă, va face ca acea furtună de neurotransmițători să se potolească. Relaxarea îi va spune creierului nostru: totul e bine, sunt în siguranţă, nu e nevoie să mă pregăteşti de luptă sau de fugă. Frica e incompatibilă cu relaxarea.

Orice priză de conștiință asupra corpului, orice comandă de relaxare, e un dialog prin care preluăm controlul asupra reacţiilor inconştiente. Unirea atenției cu respirația, fără să intervenim asupra ritmului respirator, pur și simplu respirând firesc și lăsând respirația să își capete ritmul ei natural timp de câteva minute, este un ajutor extraordinar. Și putem să facem lucrul acesta ori de câte ori ne simțim stresați, dar o putem face și profilactic.

Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:

Ce mai înseamnă atenție acordată corpului?

Mady Solomon, psihoterapeut:

Păi începând de la îngrijirile de dimineață, de la conștientizarea minunii de a avea apă caldă, a mirosului gelului de duș, faptul că ne putem da cu o cremă sau măcar cu ulei de măsline, folosirea imaginației când lăsam să curgă apa caldă peste noi: ne putem imagina că ne purificăm, că ne detoxifiem, că stăm sub o cascadă de lumină. Asta amplifică foarte mult contactul și luarea în stăpânire a propriului trup.

Ok, ce mai înseamnă? După ce ne-am făcut dușul, să nu stăm să ne târâim în treninguri și tricouri lălâi prin casă, cu părul vâlvoi și absolut inconștienți de noi, pentru că oricum nu ieșim nicăieri și nu ne vede nimeni. Dimpotrivă, să acordăm mare atenție felului în care arătăm, să ne îmbrăcăm frumos chiar dacă stăm în casă și chiar dacă suntem singuri. Femeile care se fardează, să se dea cu un pic de ruj acolo, credeți-mă, chiar este antidepresiv. Legaţi-vă părul cu eşarfe colorate, zâmbiţi-vă în oglindă! Sunteți voi cu voi înșivă și chiar este o dovadă de respect.

Apoi, ce ar mai fi de făcut cu corpul ? Uite corpul acesta are și niște simțuri. Simțurile astea pot fi rafinate, cultivate, ascuțite. De exemplu, fiecare dintre noi avem prilejul să vedem ceva frumos, este de ajuns să ne uităm pe fereastră și să vedem o rază de soare, cerul. Ieșind pe stradă în orele permise pentru plimbare și luându-ne, evident, toate măsurile de precauție, cu siguranță vom putea vedea un pom înflorit, mirosi o floare, auzi o pasăre, pentru că nu s-a văzut în București un pervaz pe care să pui câteva firmituri de pâine și să nu vină o pasăre.

Aşezaţi fiecare masă ca de sărbătoare şi savuraţi mâncarea, oricât de simplă ar fi. Acordând atenție acestor lucruri, permițându-le să ne atingă, făcând un fel de fotografii interioare ale lor, noi realizăm conexiuni neuronale benefice, incompatibile cu frica.

Ce-am mai putea face cu corpul ? Firește mișcare! A sta în casă nu înseamnă a fi sedentar, a te îmbuiba și a te îngrășa. Sunt atâtea forme de a face mișcare în casă. Începând cu gimnastica de înviorare. Chiar nu contează că nu sunteți mari sportivi ! Deschideți fereastra și le faceți pe acelea de la școală. Nu mai spun despre dans! Nu trebuie să fiți mari dansatori. Faceți gimnastica de înviorare pe muzică. Găsiți-vă fiecare tema muzicală pentru perioada aceasta, melodia preferată, care să fie imnul vostru pentru criză. Imnul pentru simțurile voastre, pentru corpul vostru care să danseze. Împărtășiți-l, învățați cuvintele, cântați-l ! Dansaţi cu toţi ai casei ! Dacă sunteți în vârstă și nu vă puteți mișca, vă dor genunchii, nu e nimic, stați în fotoliu, bateți din palme, mișcați orice parte a corpului care poate fi mișcată, pe ritm, cu bucurie !

Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:

Pune ordine în haos! Cum?

Mady Solomon, psihoterapeut:

Simplu: ordine în spaţiul şi timpul nostru: ordine în casă, un program care să includă „ritualuri” de familie şi personale, sincronizarea cu ritmurile naturii, culcat şi trezit devreme, lectură, şi lista poate continua pentru fiecare.

Hai să ne gândim că și casa noastră e ca o haină care ne înconjoară corpul. În perioada asta avem nevoie ca ea să fie curată și avem la dispoziție tot timpul să luăm la cunoștință cum este ea. Să aranjăm lucruri, să sortăm, să scoatem de la naftalină, să aruncăm lucrurile de care nu mai avem nevoie, să devină casa curată și strălucitoare acum.

Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:

Cultivă relaţiile în condiţiile date, Evocă momentele fericite, par legate una de alta.

Mady Solomon, psihoterapeut:

Sunt. Ca modalităţi de prevenire a depresiei, tulburare generată de pierderea relaţiilor, a plăcerii, a valorilor. Sigur că în ce privește relațiile, acum ne simțim sărăciți. Ne lipsesc atingerile, căldura, apropierea. Cu atât mai bine! Avem ocazia să le prețuim și să ne fie dor de ele. Avem ocazia să evocăm momente fericite petrecute cu prieteni și cu oameni dragi. De câte ori vrem, hai să le evocăm, nu cu ideea de a le fi pierdut, ci cu conștientizarea faptului că sunt ale noastre și că nu ni le ia nimeni și că acelea sunt fotografiile din albumul fericirii noastre. În cuplu, evocaţi cât mai des momentul începutului şi pe cele memorabile. Ciocniţi un pahar în cinstea lor. Ori de câte ori evocăm aceste momente, corpul nostru, sistemul nostru nervos intră în aceeași configurație (hai să o numim așa) de bine. Neurotransmițătorii se modifică și aceasta este o profilaxie extraordinară atât a fricii, cât și a depresiei. Creierul nu face diferenţa între o experienţă reală şi una evocată, retrăită: starea de bine se instalează.

Ferice de voi dacă aveţi copii. În sfârşit, aveţi timp pentru ei. Jucaţi-vă, bateţi-vă cu perne, îmbrăţişaţi-i cât mai des, gâdilaţi-i să râdă, citiţi-le poveşti, uitaţi-vă la Tom şi Jerry,  implicaţi-i în treburile casnice ca într-un joc, îmbrăcaţi-i  frumos şi ieşiţi la plimbare sau alergat în jurul blocului – cu dezinfectanţii la purtător, fireşte.

Zâmbiţi cât mai mult, cu mască cu tot, de la doi metri, desigur, oamenilor de pe stradă, vânzătoarelor de la magazin, poliţiştilor, cerului senin, zilei care începe.

Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:

Dăruieşte! Ce pot dărui persoanele vulnerabile, în vârstă, singure?

Mady Solomon, psihoterapeut:

Nimeni nu este atât de sărac,  încât să nu poată dărui ceva. Știu că în momentul acesta sunt persoane cu posibilităţi materiale reduse, ori persoane în vârstă, care s-ar simţi neajutorate. Aş vrea să se gândească foarte bine, că acum pot oferi enorm. Pot oferi, în primul rând, aproapelui lor, ocazia de a le face un bine. Pot oferi recunoștința lor, iar asta provoacă reacții benefice în lanț. Persoanele în vârstă, persoanele neajutorate să fie acum conștiente de valoarea lor. Avem neapărată nevoie de ei pentru a da un sens sănătății noastre.  Întotdeauna suntem în poziția de a dărui: fie fapte, fie recunoștință.

Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:

Dezvoltare personală, spirituală, sens. Și acestea par legate.

Mady Solomon, psihoterapeut:

Într-adevăr. Dezvoltarea personală deschide întotdeauna calea către spiritualitate. Persoanele religioase au sentimentul unui sens divin. Dar cu toţii avem de dat un sens existenţei noastre, ca orizont al binelui pe care îl urmărim pentru noi şi pentru ceilalţi. Nicio situaţie nu ne aduce neplăceri prin ea însăşi, ci numai prin interpretarea pe care i-o dăm noi. Să o privim în faţă şi să răspundem la o singură întrebare: „Ce fac eu cu asta?”. Orice ar fi, răspunsul nostru ne poate aduce acceptare, înţelegere, compasiune, iertare, iubire. Să ne focalizăm pe soluţie, nu să ne blocăm în problemă.

Oricărei situaţii îi putem da un sens, inclusiv suferinţei. Ce nu te doboară, te face mai puternic.

Această perioadă ar putea fi una în care să ne dezvoltăm enorm personal. Avem timp acum. Putem scrie un jurnal. O carte, dacă am tot amânat. Putem să ne comandăm cărți de dezvoltare personală, putem să accesăm conferințe, documentare, să facem yoga după tutoriale de pe Internet, putem face o mulțime de lucruri și, mai cu seamă, putem să ne dezvoltăm resursele spirituale. Că suntem atei, creştini, evrei, musulmani, putem citi Biblia sau Coranul. Pentru atei, cultură generală. Pentru ceilalţi, prilej de reconectare, de rugăciune, de regăsire a acelui partener al celor mai intime dialoguri ale noastre, care este Dumnezeu.

Cel mai cumplit lucru acum este să fi pierdut pe cineva drag. „Atunci când cineva iubit pleacă din lumea aceasta, o parte din sufletul nostru s-a mutat în ceruri”, spunea un sfânt. Nu putem să nu ne întrebăm ce este după, gândul nostru îl urmează pe cel plecat şi cumva, i se răspunde. Poate fi începutul acelui dialog interior numit rugăciune. La început, orizontul existenţei noastre pare înghiţit de pierdere. E important ca în aceste momente să vorbim cât mai mult despre cel plecat, să ne amintim momente frumoase, să ne dăm voie să plângem, să ne lăsăm consolaţi si astfel să simţim relaţia vie cu cei din jurul nostru. Să acceptăm perioada de doliu, ca să nu cădem în depresie. În depresie, ne pierdem până şi energia de a simţi, de a plânge, de a ne mişca. Existenţa se blochează. În doliu, mergem mai departe, fie şi printre lacrimi. Ne pomenim că avem momente de pace, bând un ceai cald, primind un telefon, apelând şi primind ajutor. Treptat, pierderea se retrage la locul ei şi lângă ea se văd toate celelalte lucruri care au rămas în viaţă: oameni dragi, prieteni, proiecte, cărţi, natură, credinţă. Viaţa merge mai departe. În măsura în care ne dăm voie să plângem când e de plâns, vom putea să ne găsim pacea şi mai târziu bucuria vieţii. Momentele de bine vor veni firesc, din ce în ce mai des.

Raluca Tudor, jurnalist TVR Internațional:

Cum vom fi după criză?

Mady Solomon, psihoterapeut:

Mai conştienţi, mai recunoscători, mai responsabili, mai generoşi, mai înţelegători, prieteni cu tehnologia, mai sănătoşi – fie că ne-am imunizat, fie că ne-am îngrijit sănătatea – , bucurându-ne că revenim la lucruri fireşti pe care am învăţat să le preţuim.

Cei care se tem că nu vor avea ce mânca, să fie siguri că atunci vor găsi soluţii. Doar să le caute, cu calm, fără a se lăsa copleşiţi de problemă. Repet: focalizare pe soluţii şi pe obiective. Lipsa poate deveni cea mai puternică motivaţie şi mobilizează resurse pe care le avem, dar nu le-am folosit. Unde există un scop, vin şi mijloacele de a-l atinge. Din noi, ca inspiraţie, sau din afară, ca ajutor.

Aş încheia întorcându-mă la o certitudine formulată magistral de o bătrână ţărancă din Maramureş: „Maică, cumva o fi. Că nu s-o văzut să nu fie cumva”.  Asta e sigur. Vom exista şi după criză. Cumva. Cum, mai ales, de noi depinde.