Istoric: Autocrația Chinei este în criză. „Decizionismul”, conceptul care face din Xi Jinping un lider fascist

Redăm argumentele lui Ian Buruma.

***

Până destul de recent, președintele chinez Xi Jinping și-a promovat politica zero-COVID ca dovadă că statele autoritare cu un singur partid, precum China, sunt mai bine echipate pentru a face față pandemiilor (sau oricărei alte crize) decât democrațiile dezordonate, împiedicate de politicieni egoiști și de electorate nestatornice.

Acest lucru ar fi putut părea plauzibil pentru mulți în 2020, când sute de mii de americani mureau, iar fostul președinte american Donald Trump prezenta medicamentele antimalarie și injecțiile cu înălbitor ca fiind remedii COVID-19. Între timp, Xi a impus restricții rigide împotriva pandemiei care aproape că au închis întreaga țară, a forțat oamenii în tabere de izolare și a insistat ca cetățenii chinezi care călătoresc în străinătate să poarte costume de protecție, ca niște lucrători într-un laborator toxic gigant. Pentru o vreme, acest regim strict a părut să mențină numărul de decese cauzate de COVID la un nivel minim, în comparație cu majoritatea celorlalte țări (deși statisticile guvernului chinez sunt, se știe, nesigure).

Dar costurile economice ridicate ale strategiei chineze zero-COVID au dus oamenii la o asemenea disperare, încât unii au ieșit în cele din urmă în stradă, cu mari riscuri. Cu toate acestea, Xi a continuat să susțină că Partidul Comunist aflat la putere duce un „război al poporului” împotriva virusului și că va face tot ce este necesar pentru a salva vieți. Apoi, la sfârșitul anului trecut, când protestele au izbucnit în toate orașele chineze, războiul a fost brusc declarat încheiat. Gata cu închiderile, cu costumele de protecție sau chiar cu testele PCR regulate. În urma protestelor fără precedent de anul trecut, se pare că China consideră acum COVID-19 inofensiv.

Dar, ca urmare a schimbării de opinie a lui Xi, împreună cu calitatea slabă a vaccinurilor fabricate în China și cu rata scăzută de vaccinare din China, aproape 9.000 de chinezi mor probabil în fiecare zi, iar 18,6 milioane de chinezi din întreaga țară ar fi fost infectați de când au fost ridicate restricțiile zero-COVID la începutul lunii decembrie. Iar lucrurile ar putea deveni cu ușurință și mai rele.

Aceste evoluții sugerează că economistul indian Amartya Sen a avut dreptate atunci când a susținut, în 1983, că foametea nu este cauzată doar de lipsa de alimente, ci și de lipsa de informare și de responsabilitate politică. De exemplu, foametea din Bengal din 1943, cea mai gravă din India, a avut loc în timpul dominației imperiale britanice. După ce India a obținut independența, presa liberă și guvernul democratic al țării, deși cu defecte, au prevenit catastrofe similare. De atunci, teza lui Sen a fost salutată ca o susținere răsunătoare a democrației. În timp ce unii critici au remarcat că guvernele alese pot provoca, de asemenea, daune considerabile, inclusiv foamete pe scară largă, Sen subliniază că nicio foamete „nu a avut loc vreodată într-o democrație funcțională”.

Sistemul chinezesc de guvernare cu un singur partid și, din ce în ce mai mult, cu un singur om, este formulat în jargon comunist sau naționalist, dar își are rădăcinile în teoria fascistă. Juristul german Carl Schmitt, care a justificat dreptul lui Adolf Hitler de a exercita puterea totală, a inventat termenul „decizionism” pentru a descrie un sistem în care validitatea politicilor și a legilor nu este determinată de conținutul lor, ci de voința unui lider omnipotent. Cu alte cuvinte, voința lui Hitler era legea. Decizionismul are ca scop eliminarea conflictelor de clasă, a luptelor între facțiuni și a opoziției politice supărătoare. Voința poporului, adesea exprimată printr-un plebiscit măsluit, este executată de liderul care decide în numele poporului.

Centralizarea autocratică poate avea, într-adevăr, unele avantaje. Deciziile de sus în jos, adesea puse în aplicare de tehnocrați competenți, au permis Chinei să construiască căi ferate de mare viteză, autostrăzi de lux, aeroporturi excelente și chiar orașe întregi în câțiva ani. Atunci când Partidul are întotdeauna dreptate, obstacole precum opinia publică sau dezbaterile parlamentare nu-i pot sta în cale.

Dar atunci când apare o criză reală – cutremure, pandemii și așa mai departe – vulnerabilitatea guvernării decizioniste este expusă. Acesta este motivul pentru care conducătorii autocrați trebuie să ascundă sau să înfrumusețeze statisticile și să reducă la tăcere critici precum medicul Li Wenliang din Wuhan, care a raportat pentru prima dată amenințarea COVID-19 în 2019 și a fost mustrat public pentru „răspândirea de zvonuri false”, înainte de a muri din cauza bolii la începutul anului 2020. Orice ar face, conducătorii absoluți și partidele pe care le conduc nu pot fi dovediți că greșesc.

În SUA, în schimb, opinia experților, presa critică și riscul de a pierde alegerile prezidențiale din 2020 l-au forțat chiar și pe gafistul Trump să canalizeze sume uriașe de bani în cercetarea și dezvoltarea de vaccinuri. În ciuda multor greșeli pe parcurs și a obstrucției perverse din partea demagogilor și a conspiraționiștilor, răspunsul democratic la pandemie a urmat manualul lui Sen: presa și publicul au analizat cu atenție statisticile oficiale, majoritatea oamenilor au fost vaccinați, iar SUA, împreună cu alte democrații occidentale, s-au deschis treptat, permițând oamenilor să își vadă de treburile lor într-o relativă siguranță.

Chiar și fără aspirațiile absolutiste ale lui Xi, acest lucru ar fi fost greu de realizat în China. Pentru a-și justifica monopolul asupra puterii, Partidul Comunist a trebuit să mențină o fațadă de infailibilitate, ceea ce face imposibilă condamnarea celor mai colosale greșeli. Foametea națională din anii 1950 este încă adesea pusă mai degrabă pe seama vremii nefavorabile și a dezastrelor naturale decât pe seama catastrofalului Mare Salt Înainte al lui Mao Zedong. Chiar și în timp ce cel puțin 30 de milioane de chinezi au murit, oficialii au păstrat tăcerea, temându-se că deranjarea Marelui Helmsman cu vești proaste i-ar putea costa și pe ei viața.

Desigur, China nu mai este la fel de izolată ca în anii 1950, Xi nu este Mao, iar deciziile sale neregulate nu vor face, cel mai probabil, 30 de milioane de victime. Dar cu un număr zilnic de 9.000 de morți, costurile vor fi masive. Și tocmai pentru că China nu mai este izolată, implicațiile se vor extinde mult dincolo de granițele chineze. La urma urmei, virușii călătoresc, la fel ca și perturbările economice. Daunele provocate Chinei de regimul său autocratic vor sfârși prin a ne afecta pe toți.