Istoricul Şerban Papacostea a murit, vineri, la vârsta de 89 de ani, informează Academia Română într-un comunicat transmis Agerpres.

"Vestea stingerii din viaţă a academicianului Şerban Papacostea a fost primită cu profundă durere de membrii Academiei Române, de comunitatea ştiinţifică românească şi de către discipolii pe care i-a îndrumat şi cărora le-a fost un model de exigenţă ştiinţifică şi înaltă morală", se precizează în comunicatul citat.

Ceremonia de înhumare va avea loc marţi, 10 aprilie, ora 13,00, la Cimitirul Sfânta Vineri, informează Academia Română.

Şerban Papacostea s-a născut la 25 iunie 1928, în Bucureşti, unde a urmat studiile liceale şi universitare. În 1950 a absolvit cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, Secţia istorie-geografie, iar în 1968 şi-a susţinut teza de doctorat cu tema "Regimul dominaţiei austriece în Oltenia (1718-1739)".

În perioada comunistă, în anii studenţiei, a fost deportat într-un lagăr de muncă forţată la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

A lucrat iniţial ca bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară (1954-1957), pentru ca apoi, vreme de peste 50 de ani, începând cu 1957, să devină cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie "Nicolae Iorga" al Academiei Române, pe care l-a condus ca director în perioada 1990-2001.

Academicianul Şerban Papacostea este considerat unul dintre cei mai mari istoriografi din România, care a îmbogăţit literatura de specialitate cu o solidă operă ştiinţifică. În 1971, a publicat "Oltenia sub stăpânirea austriacă 1718-1739", lucrare distinsă cu Premiul "N. Bălcescu" al Academiei Române. Între operele sale majore se numără lucrări precum: "Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice" (1988) sau "Românii în sec. XIII. Între cruciadă şi Imperiul Mongol" (1994).

A publicat în prestigioase reviste istorice numeroase studii referitoare la teme precum: geneza statelor româneşti în sec. XIV, poziţia internaţională a Ţărilor Române în sec. XV în funcţie de rivalitatea marilor puteri vecine, cu privire specială asupra domniei lui Ştefan cel Mare, curentele heterodoxe şi impactul lor asupra vieţii spirituale şi politice româneşti, evoluţia regimului ţărănimii în sec. XVIII, politica de reforme a domnilor fanarioţi, istoria bazinului pontic în vremea hegemoniilor veneţiană şi genoveză. A contribuit la scrierea tratatului "Istoria României" (vol. III, 1964), la scrierea sintezelor "Istoria poporului român" (1970) şi "Istoria României" (1999).

A fost redactor şef al "Revistei istorice", coeditor al revistei "Il Mar Nero" (Italia), coredactor al colecţiei "Rumanian Studien" (Germania), membru în colegiul de redacţie al publicaţiei "Studii şi materiale de istorie medie" şi membru în Comitetul internaţional "Repertorium Fontium Historiae Medii Aevi".

Din noiembrie 1993 a fost membru corespondent al Academiei Române, iar în 2016 a devenit membru titular. În 1996 a fost ales membru corespondent al Academiei Ligure de Ştiinţe şi Litere.

În 2008, Preşedinţia României i-a conferit Ordinul Naţional "Steaua României" în grad de cavaler, iar în 2017, aceeaşi distincţie, în grad de Ofiţer.