La Piscu. O familie, o școală, un muzeu într-o veche vatră de olari

8 septembrie 2020, 10:08

Aparent, nimic neobişnuit pentru bucureşteanul care a început să fugă de oraş. Dar ceea ce îi deosebeşte şi chiar uluieşte pe oricine,  sunt proiectele de amploare şi coerenţa lor. În primul rând, o familie cu şase copii, în proximitate, o şcoală primară creată de ei în care Adriana Scripcariu predă, un muzeu în curs de întemeire – Muzeul de la Piscu, ateliere periodice de olărit, ceramică şi alte meşteşuguri, care altă dată făceau parte din tradiţia satului. Patrimoniul cultural românesc pe înţelesul tuturor este direcţia educaţională trasată în toate proiectele lor, dar fără rigidităţi şi didacticism. Cărţile  publicate pot fi oricând manuale de parcurs în clasă ori materiale auxiliare pentru părinţi şi profesori. Cu alte cuvinte, spirit creativ şi rodnic, asezonat cu pragmatismul  care le asigură eficienţa şi adaptabilitatea.

Ce v-a determinat să realizaţi aceste proiecte?

Adriana Scripcariu: Aceste proiecte nu au fost planificate pe termen lung, după vreo strategie bine pusă la punct. S-au născut, rând pe rând, din nevoile noastre, ale familiei, din interacţiunea cu o comunitate în care ne aflam de ceva timp, din roadele muncii cumulate. În prologul poveştii noastre putem spune că la început  a fost doar o familie (doi părinţi şi doi copii) care s-a mutat într-un sat de lângă Bucureşti. Când am cunoscut mai bine locul, am aflat că este o fostă vatră de olari şi de aici a venit gândul de a proiecta o serie de ateliere de vară pentru copii, apoi o şcoală şi cercetarea antropologică care nu fusese făcută niciodată temeinic în sat, neexistând o monografie sau un studiu dedicat acestui vechi centru de olărit.

V-a fost vreodată teamă că, prin ceea ce întreprindeţi, aţi putea fi suspectaţi că idealizaţi trecutul, că valorile vechi au întâietate? Mă refer la spaţiul în care se desfăşoară cursurile şcolii primare, la direcţia de studiu?

(w460) La Piscu.

Adriana Scripcariu: Noi nu idealizăm trecutul, încercăm doar să dăm continuitate cunoaşterii unei ocupaţii vechi a omenirii şi să găsim modalităţi noi de a o face utilă şi chiar generatoare de venit. Revenirea la vechiul ritm al satului de olari este imposibilă. Încercăm să găsim un rost unei îndeletniciri care ar fi păcat să se piardă, o reconvertim în prezent. Noi nu facem  producţie de ceramică, aşa cum au făcut sătenii din Piscu în alte timpuri, ci doar ocazional şi nesistematic, dar oferim astfel, la nivel educativ, celor care vin după noi, o apropiere firească de patrimoniul  cultural românesc.

Cum funcţionează atelierele şi şcoala într-o perioadă ca aceasta? Mă refer, desigur, la pandemie.

Adriana Scripcariu: Noi am redeschis atelierele din luna iunie, dar, desigur, cu activitate restrânsă. Atelierul de sâmbăta are loc cu regularitate şi, practic, într-un interval de patru ore, primim vizitatori, facem olărit, pictură pe ceramică şi linogravură. În contextul dat, lucrăm în aer liber, păstrăm distanţa fizică şi încercăm să mergem înainte, oferind un timp plăcut la Piscu. Totul,  pentru o înţelegere mai profundă şi mai directă a patrimoniului cultural. În privinţa şcolii care se va deschide în septembrie pentru un nou an şcolar, facem demersuri ca spaţiul să fie adecvat şi să înlesnească procedurile drastice de igienă din această perioadă. Pentru început, cursurile vor fi în aer liber, pentru că avem şansa şi posibilitatea să ne bucurăm de ceea ce ne oferă natura. Copiii sunt puţini, anul acesta vor fi şaisprezece copii din sate vecine (Ciolpani, Izvorani, Piscu, Băldeni, Snagov) şi din Bucureşti.

Cum sunt acceptate pe piaţa din România, manualele alternative concepute de voi, manualele despre patrimoniul românesc? Sunt nişte cărţi frumoase, aerisite, racordate corect la aşteptările copiilor, nişte cărţi demne să stea în rafturile bibliotecilor tuturor părinţilor?

Adriana Scripcariu: Nu aş fi de părere să le numim manuale alternative, sunt nişte manuale pentru ceea ce ar putea fi un curs opţional despre patrimoniul cultural şi, în câteva şcoli, aşa este. De asemenea, ar putea fi un material care ar putea fi “vizitat” cu diferite prilejuri, la o oră de limba română, la o oră de religie, istorie sau educaţie plastică. Sunt materiale care inspiră atunci când suntem în căutare de activităţi creative legate de zona patrimoniului cultural, care interferează cu toate domeniile enumerate. Totul este documentat, într-o formulă accesibilă copiilor, multă imagine, mult vocabular explicat.

Aş dori acum să vorbim şi despre muzeu. De ce un muzeu la Piscu?

Adriana Scripcariu: Muzeul este cel mai amplu proiect al nostru care s-a născut ca o concluzie în aproape cincisprezece ani de trai şi de studiu aici, la Piscu. După ce am realizat o carte – “Oale de Pisc”- care este un studiu şi un album ce cuprinde tot ce am putut afla noi în această perioadă, informaţia provenind atât din materiale de arhivă, cât şi din biblioteci, dar şi din cercetarea de pe teren (bătrânii din sat, analize de obiect) am înţeles că avem îndeajuns de multă informaţie şi că putem gândi o expunere muzeală permanentă. Am colecţionat ceramică locală şi, mai apoi, ceramică din toată ţara; s-a adunat un patrimoniu frumos şi rar care merita din plin un spaţiu dedicat. Pe de altă parte, în proiectul şcolii primare se simţea nevoia imperioasă a unui spaţiu mai amplu. Astfel, s-a născut ideea “Şcolii din muzeu – Piscu”. În toamna lui 2016, am lansat cartea “Oale de Pisc” pe câmpul unde urma să ridicăm muzeul. În 2017, s-a realizat fundaţia, iar din toamna lui 2019, s-a început ridicarea clădirii. În mod miraculos, în ciuda pandemiei – pentru sectorul independent, mai ales, zona artistică, este un factor extrem de constrângător – proiectul nu s-a blocat, a început să adune sprijin vizibil şi s-a creat o comunitate de oameni care susţine această iniţiativă. Este un muzeu cu o coordonată educaţională, clar trasată şi cu un concept care se pare că devine stringent în această perioadă: valorificarea trecutului în contemporaneitate.

Autor: Lucia Toader

Urmărește-ne pe Google News

Ultima Oră

Cele mai citite