Mai au nevoie oamenii de caricatură? Interviu cu Ion Lucian Ciucu: Oamenii au nevoie de caricatură în aceeași măsură în care au nevoie de orice fel de instrument de critică socială

Recent, a publicat albumul de caricatură „Cai verzi pe pereți”- antologie a 50 de ani de caricatură. Este al doilea volum de autor, din ineditul domeniu al graficii-caricatură, scos în ultimii trei ani.

Au trecut mai bine de 30 de ani de la Revoluţie. În anii aceia, caricatura era privită cu bucurie şi, cu excepţia câtorva politicieni care nu au gustat-o, cu receptivitate. Astăzi, lucrurile nu mai sunt la fel. Şi totuşi, de ce credeţi că oamenii mai au nevoie de caricatură?

Ion Lucian Ciucu: Nu, caricatura la noi n-a mai fost „prizată” încă din interbelic, atunci când, de bine, de rău, ne mai sincronizasem și noi cu lumea culturală occidentală, evident, mai evoluată. Anii comunismului au dărâmat toate reperele, încercând să impună un alt tip de cultură care să modeleze „omul nou”, experiment criminalo-utopic eșuat cu consecințe tragice, care au condus, finalmente, la un model anti-cultural și la un nou tip de analfabetism istoric, atât funcțional, cât și, de-a dreptul, real. Caricatura, ramură multi-seculară a artelor vizuale (cu toate drepturile legitime ce decurg din acest statut), a avut și ea de suferit, fiind considerată o „apucătură” burgheză, de unde și marginalizarea ei, tolerată doar ca instrument propagandistic, când nu de-a dreptul pusă la index. Abia prin anii ’60 -’70, odată cu timida și efemera liberalizare a societății românești, caricatura începe să „miște” puțin și la noi (asta datorită câtorva talente excepționale, ca Neagu Rădulescu, Cik Damadian, Eugen Taru sau Al. Clenciu), fără a-și depăși vreodată statutul de „Cenușăreasă”. Statul comunist nu își putea asuma riscurile libertății și impactului criticii sociale pe care caricatura, prin natura ei, le promova. „Șarjă amicală”, asta mi se tot spunea mie, prin redacțiile ziarelor unde încercam să-mi public lucrările, judecate prea iconoclaste și, deci, periculoase social! Oamenii au nevoie de caricatură în aceeași măsură în care au nevoie de orice fel de instrument de critică socială, pentru a putea corecta derapajele lumii politice și economice, caricatura fiind o armă devastatoare din acest punct de vedere. Dar caricatura este, sau ar trebui să fie, și un moment de artă intrinsecă, valoroasă prin prestația ei ca gest artistic, dincolo de rolul utilitar social.

Care sunt chipurile preferate de dvs pentru caricatură? De ce?

Ion Lucian Ciucu: Orice om își are caricatura lui, căci un caricaturist autentic identifică și „prelucrează” prototipul din spatele unui personaj, iar orice om are un prototip fundamental  care-l subîntinde și generează. Caricatura, am tot repetat-o de-a lungul anilor, nu deformează în mod gratuit un subiect, ci îl „citește” în esența sa intimă, prototipală. De aceea, o caricatură redă mai bine și mai autentic un personaj decât poza sa fidel-realistă, care rămâne doar la suprafața lucrurilor și persoanelor. Eu, prin chipul unei caricaturi, înțeleg nu numai fața, ci și corpul întreg, cu conformația și gestica lui specifice, dar și conexiunile anecdotice ale personajului, aceasta demonstrând, odată în plus, complexitatea artei caricaturale. Nu am chipuri preferate pentru caricatură, dar evident există unele mai expresive și mai puternic amprentate de personalitatea unui om, decât altele, mai terne, mai depersonalizate. Asta n-are nimic de-a face cu frumusețea sau urâțenia unui chip, dovadă că n-am avut probleme în a caricaturiza femei printre cele mai frumoase pe lumea asta, ca Brigitte Bardot, Sophia Loren, Ingrid Bergman sau Irina Petrescu și Violeta Andrei, de la noi. Toate, deși extrem de frumoase și armonioase, erau dublate și de o remarcabilă expresivitate, exploatabilă caricatural.

Lucia Toader: Care credeţi că este motivul inapetenţei pentru caricatură?

Ion Lucian Ciucu: Poate e mult spus inapetență, reacția oamenilor (cu mici excepții) la caricatură este instinctiv favorabilă, îi amuză și șochează (și o spun asta, după experiențe nemijlocite de-o viață). Mai degrabă, trebuie luată în considerare o anume carență educațională estetică generalizată (valabilă, în varii forme, și pentru celelalte tipuri de artă vizuală). Caricatura se învață și se face greu, după ani de muncă și practică, deci ea nu are cum să fie simplu de decriptat, are o estetică și filozofie a ei, ce nu se „livrează” așa ușor privitorului, care are nevoie, și el, de o anumită inițiere în domeniu, pentru a-și cultiva sensibilitatea receptării artistice. Iar aceasta nu se poate face decât printr-un minimum măcar efort de educație estetică. Și unde să se mai facă asta, în școli, unde desenul (ca și muzica) a fost practic eliminat (oricum, și înainte, cu o programă ineptă)? În presă, unde caricatura își avea în mod natural locul, nici atât, ea fiind mutilată de un comercialism trivial! O prietenă, trăitoare acum în Belgia, îmi reconfirma că, acolo, toate ziarele și revistele importante (chiar și mai puțin importante) își au caricaturistul „casei”, care ține prima pagină („la une”) cu evenimentul zilei tălmăcit într-o mare caricatură! Aceasta e primul lucru văzut, ea vinde ziarul! Și tot ea face, totodată, și educația estetică (de bune generații) a publicului cititor! La noi, cine s-o facă, ziarele grobiene, cu pațachine „la modă” sau nevolnici politicieni, ce ni se bagă pe gât la toată vremea? Iar caricatura de presă e vedetă și-n America, Franța sau Japonia, adică în țările lideri ai timpului nostru! D-aia la noi n-a prins nici caricatura, nici banda desenată (o adevărată religie națională, în țările mai sus-numite!), cinematografia de desene animate a murit la noi, iar, ilustrația de carte, cu unele fericite excepții, se zbate și ea într-o cenușie mediocritate  !

Lucia Toader: Este un timp al caricaturilor „la comandă”, al tablourilor fără legătură cu arta. Credeţi că sunt şanse de reviriment pentru societatea românească?

Ion Lucian Ciucu: Nu știu, nu sunt Mafalda. Sunt mai degrabă un cartezian pesimist, n-am identificat (dar, poate, n-am eu organul convenabil de percepție ) în societatea noastră, cine știe ce forțe intelectuale care să coaguleze vreo masă critică activă ce ar putea impune, de-o manieră sistemică, o altă rânduială culturală mai trainică. Probabil, în buna noastră tradiție, vor mai apărea, pe ici, pe colo (în virtutea legilor statistice), oameni de valoare, de excelență culturală, care vor putea, poate, crea și iluzia unui reviriment, dar atât, nicidecum vreun model cultural coerent și de anduranță istorică.

Interviu realizat de  Lucia Toader