Pictorul muralelor lui Saddam Hussein și viziunea sa tulburătoare asupra masacrelor irakiene

Pot părea figuri în negru traversând piețele orașului și stând pe acoperișurile sale plate, genul de siluete pe care pictorii le schițează întâmplător pentru a da un sentiment de viață și de amploare unei scene. Dar, de fapt, nu era nimeni acolo, doar niște pete albe și negre plutind pe grupurile de clădiri sub un cer întunecat. Toate acestea se petrec în „Căderea cenușii”, tabloul pictorului de origine irakiană Mohammad Sami.

Înfundate, comprimate, zgâriate, pulverizate, periate lejer: suprafețele picturilor lui Sami au trecut prin multe. Ele evidențiază agitația, oricât de liniștite ar părea imaginile pe care le descriu. Acest lucru este înșelător. Picturile lui Sami sunt pline de îndoieli și ambiguități. Nu poți fi întotdeauna sigur de ceea ce privești, iar tablourile spun adesea un lucru, iar titlurile lor – altul. Un tron aurit și tapițat se numește „Scaun electric”, iar o pictură uriașă cu ceea ce par a fi grămezi de cămăși (sunt oare gulere de cămăși militare?) se numește „Studiu de curaj”. În „Camera parlamentară”, rândurile de scaune neocupate se retrag în întuneric, arătând ca niște pietre funerare.

Format ca pictor în Bagdadul lui Saddam Hussein, Sami a fost pus să lucreze la picturi murale și portrete ale liderului, care urmau să fie atârnate în birouri, clădiri publice și case. Când vezi versiunile sale recente ale acestor portrete, care decorează interioarele pictate de Sami, fața lui Saddam nu este niciodată clară. Există uniforma, cămașa bombată, centura militară, arma și medaliile, dar din orice unghi ai privi, chipul rămâne indistinct, o pată de negru strălucitor care se retrage în beznă. Într-un tablou, tot ceea ce vedem este un cui care iese din tapet și un dreptunghi palid fantomatic în locul unde a fost atârnat cândva un portret. Iar în tabloul unui podium nu există nimic între microfoanele înclinate, cu gât de lebădă, în afară de pata a ceva indistinct.

Născut în 1984, Sami a devenit refugiat în Suedia, unde a primit azil în 2007 și a studiat timp de un an în Belfast, înainte de a obține un masterat la Goldsmiths din Londra, în urmă cu cinci ani. De atunci, picturile sale au fost cumpărate de Tate și de MoMA din New York, de Imperial War Museum și de alte instituții importante. Ca student în Marea Britanie, Sami a fost încurajat să picteze carnajul și haosul pe care le lăsase în urmă: mașini capcană, clădiri distruse, cadavre. Aceasta era ceea ce trebuia să implice munca prin traume. Și dacă avea de gând să picteze, atunci trebuia s-o facă aproape ca un corespondent de război.

În schimb, s-a concentrat pe detalii neliniștitoare, pe umbra amenințătoare proiectată de o plantă dintr-un ghiveci ofilită într-o cameră, pe lumina care intră pe sub o ușă, pe rugozitatea unui covor, pe umbrele proiectate pe un perete de un șir de rufe. Sunt multe umbre aici.

Priveliștea prin geamul avionului nu arată decât praf neclintit, eclipsând orizontul. Nu știm dacă este o întoarcere sau o evadare. La fel cum picturile lui Sami se referă la ceea ce nu se vede și la ceea ce este implicit, ele ne conduc spre alte lucrări de artă. Teritoriul și abordarea sa (deși nu și manipularea vopselei în sine) nu sunt atât de diferite de cele ale lui Luc Tuymans, Wilhelm Sasnal și, uneori, de lucrările anterioare ale lui Peter Doig. Sami s-a referit la o vizită la atelierul lui Tuymans din Anvers, unde pictorul belgian l-a sfătuit să picteze sunetul glonțului, nu glonțul în sine. Spre deosebire de Tymans sau Sasnal, Sami nu folosește fotografii în dezvoltarea imaginilor sale, ci lucrează în spațiul dintre memorie și invenție.