Povestea Palatului Suţu, ridicat în anul 1833 de Costache Grigore Suţu

Cu aproape două secole în urmă, în aceeaşi perioadă a anului în care ne aflăm acum, în Bucureştiul de altădată troienit de zăpezi, garnisit de magherniţe şi cocioabe, un palat aşezat în apropierea Turnului Colţei aduna regi, prinţi şi prinţese, veniţi cu trăsuri, în armonia muzicilor şi a dansurilor orientale şi clasice, ignorând epidemii, molime şi sărăcie. Era sezonul marilor baluri. Al marilor contraste de ieri şi de astăzi.

Poate doar fraza luxuriantă, îmbibată de stil întocmai tutunului fin, a lui Mateiu Caragiale, ar fi putut descrie tainele şi duhul Palatului Suţu, pentru că în jurul lui se scrie povestea noastră.

Ridicat în anul 1833, de un grec mândru şi ambiţios, ca mai toţi grecii, Costache Grigore Suţu, nepot al domnitorului Mihai Suţu, palatul ce se întindea mult în faţă, spre bulevardul de astazi, şi pe alte câteva zeci de hectare în spate, devenea prin urmaşii postelnicului, prin Grigore şi Irina Suţu, bucuria privitorilor şi, mai cu seamă a oaspeţilor.

Dar mai înainte de a vorbi despre urmaşi, personajul ctitor poate să rostească şi el, indirect, câteva fragmente din poveste.

Cu funcţii deloc de lepădat în marile dregătorii, ager şi instruit, râvnind tainic la Scaunul ţării, Costache Suţu, implicat în lupta împotriva lui Gheorghe Bibescu, iar mai apoi în răspăr cu Alexandru Cuza Vodă şi a ministrului său, Mihail Kogălniceanu, personalitatea lui Costache Suţu impregnează povestea palatului, deşi lucrarea arhitecţilor vienezi, care l-au proiectat, a fost contestată în tribunal chiar de acesta. Putere şi bogăţie, frondă şi împotrivire politică, frondă şi împotrivire conjugală (deşi căsătorit de la  17 ani cu Ruxandra Racoviţă, iubeşte în acelaşi timp pe Elisa Orbescu).

O grădină exotică enormă, „scenografia” interioară meşteşugită de arhitectul Karl Storck, cu elementele sale de recuzită (scara care îmbrăţişează intrarea, oglinda enormă de Murano, ceasul cu rotaţie inversă fabricat la Paris, portretul Irinei, luminile de lumânări reflectate în marea oglindă) făceau din palat, devenit al urmaşilor săi, Grigore şi Irina Suţu, locul de întânire al politicienilor, metamorfozaţi aici în…apolitici, al doamnelor deghizate în regine şi prinţese, al regelui Carol I, cu alte cuvinte, al protipendadei timpului.

Invitaţii, întâmpinaţi de un paznic albanez, îmbrăcat după moda arnăuţească şi de un servitor arab, într-o ambianţă de dans cadril, cotillion sau vals, partenerii de dans fiind rezervaţi cu o zi înainte în carneţelul de bal, înfiripau poveşti, cum doar în filme mai speri să găseşti.

Dar timpul palatului, întocmai ceasului de la intrare, cu rotaţie inversă, avea să cunoască şi alte vremuri decât cele de glorie ale familiei Suţu. În anul 1891, Irina Suţu murea, iar la distanţă de doi ani, Grigore, palatul revenind unui nepot. În 1916, când Bucureştiul era ocupat, acesta se transforma în reşedinţă a generalului Tulff Von Tschepe und Weidenbach. După cel de-al doilea război mondial, el devenea ţinta comuniştilor şi la un pas de demolare. Dar prezentul nu avea câştig de cauză în faţa trecutului „bogat, arţăgos şi puternic”, întocmai personalităţii ctitorului grec.

Iar astăzi…povestea Palatului continuă. Şi ea va merge mai departe, atâta timp cât ochii curioşilor, îmbiaţi onest de frumos, se vor strecura scrutător printre prea multele treceri ignorante.

Un articol de Lucia Toader