Război în Ucraina | Locuitorii din Kupiansk se tem că orașul va cădea a doua oară în mâinile ruşilor. “Dacă se vor întoarce, ne vor trata mai rău decât au făcut-o înainte”

Iryna Viktorivna servește gratuit mâncare caldă vecinilor ei, pe o masă instalată pe o stradă înzăpezită din orașul Kupiansk din estul Ucrainei.

Sunetul artileriei zguduie orașul, patru sau cinci obuze pe minut – uneori mai multe – trase de ambele părţi.

În principiu, obuzele cad departe, dar uneori cad în oraș.

La coadă, așteptând să fie servită, se afla Natalia Ivanivna, în vârstă de 60 de ani, înfășurată într-o haină groasă, cu fular și sprijinită într-un un băț.

Ivanivna spune că a ales să rămână pentru că se teme că îi va fi jefuită casa. Ea povestește despre îngrijorarea pe care o are faţă de orașele aflate mai la sud, de-a lungul frontului de est, Bahmut și Vuhledar și altele, care au fost deja transformate în ruine „S-ar putea întâmpla și aici”, spune ea.

Viktorivna o mustră: „Nu fiți pesimistă!”.

Războiul a trecut de două ori peste Kupiansk. Acum este amenințat de un al treilea val.

Prima dată a fost chiar la începutul războiului, pe 27 februarie anul trecut, când tancurile rusești au intrat în zonă, începând o ocupație care a durat aproape șapte luni.

Apoi, în septembrie, blindatele ucrainene au fost cele care au trecut pe străzile orașului, alungându-i pe ocupanții ruși. A doua oară au fost mai rău: clădirile şi maşinile au fost distruse.

Lunile care au urmat nu au fost liniștite, dar situația s-a deteriorat din nou în ultimele două săptămâni din februarie, când forțele ruse au încercat să avanseze în acest capăt nordic al liniei frontului, unul dintre cele cinci puncte în care fac presiuni.

Obuze și rachete S300 au aterizat în oraș. Tunurile rusești s-au apropiat din nou.

Joi, autoritatea regională a ordonat evacuarea obligatorie a locuitorilor vulnerabili.

Viktorivna, o asistentă medicală de 45 de ani, spune că nu a mai lucrat de când spitalul ei a fost bombardat anul trecut.

„Am trăit aici tot timpul ocupației. Îmi amintesc că în dimineața zilei de 24 [prima zi de război], sora mea mai mică m-a sunat să mă întrebe ce fac. Văzusem discursul lui Putin și am crezut că blufează. Așa că i-am spus surorii mele că pregătesc sandvișuri pentru copii ca să le ducă la școală. Ea mi-a spus că războiul începuse deja”.

Trei zile mai târziu, Viktorivna a auzit zgomotul tancurilor rusești.

A continuat să lucreze în timpul ocupației, mai ales într-o secție Covid. Apoi, la 9 septembrie, a auzit împușcături și explozii. De data aceasta, tancurile pe care le-a văzut erau ucrainene. „Nu pot să vă spun ce am simțit. A fost ca și cum o piatră mi-a fost ridicată de pe piept”.

Acum, Kupiansk este din nou amenințat.

„A devenit mult mai zgomotos în ultimele două săptămâni. Uneori se cutremură toată casa. Oamenii sunt speriați”, spune ea. „Unii oameni au fost evacuaţi recent”.

Svetlana Talalaienko, în vârstă de 55 de ani, își încarcă câinele și lucrurile într-o dubă de evacuare împreună cu fiica ei Violetta, în vârstă de 22 de ani.

Mai târziu, după ce a ajuns în siguranță în orașul Harkov, la vest, Talalaienko a explicat că a rămas în Kupiansk pe toată durata ocupației, dar că cele mai recente violențe au devenit prea mult pentru ea.

„A fost foarte greu cu toate împușcăturile”, spune ea. „Ferestrele și acoperișul nostru sunt deteriorate. Din punct de vedere mental, a fost prea greu. Înainte de recenta escaladare a violențelor era cumva aleatoriu. Se întâmpla în afara orașului. Acum este în oraș și în cartierul nostru. Cred că, dacă se vor întoarce din nou, ne vor trata mai rău decât au făcut-o înainte”, adaugă ea.

Natalia Riabukhina, o vecină, a fost de acord să ]i hrănească câinii rămași în Kupiansk și să supravegheze casa familiei, într-un oraș în care jafurile sunt în creștere.

„Mulți dintre prietenii mei au plecat”, spune Riabukhina. „Dar eu vreau să rămân deocamdată. Am pus 20 de ani de muncă în casa mea. Voi pleca atunci când nu va mai fi în picioare”.

În ciuda sentimentului de teamă, în Kupiansk pare că viaţa decurge normal.

În centrul orașului, în ciuda zgomotului constant al bombardamentelor, oamenii stau la coadă la bancomat, merg la cumpărături și așteaptă în stațiile de autobuz. Un autobuz școlar albastru încărcat cu manuale ucrainene care au fost ascunse de ruși în timpul ocupației este descărcat în fața unei școli – un semn că profesorii speră la vremuri mai bune.

La o mică piață deschisă, Vitaly, care nu vrea să își spună al doilea nume, vinde pește uscat și bere îmbuteliată la 300 de metri de locul unde, cu o oră înainte, un obuz a căzut pe o creșă.

„A fost terifiant”. Dar a rămas la taraba sa. „Ce altceva era de făcut?”, se întreabă el.

În biroul său, primarul din Kupiansk, Andrii Besedin, analizează situația. „Nu știu ce încearcă rușii, dar noi rămânem pe poziții și ne menținem pe poziții. Ceea ce lovesc ei este infrastructura civilă. Putem observa dinamica acţiunilor. Bombardamentele se intensifică și sunt mai multe victime, așa că acum ne concentrăm pe evacuarea copiilor și a persoanelor cu dizabilități. Am sperat că amenințarea va dispărea și că vom putea începe să reconstruim la fel ca alte orașe eliberate. Dar Kupiansk este încă în pericol, așa că trebuie să fim inteligenți și să ne facem planuri până când va veni momentul în care linia frontului va fi îndepărtată.”

Dincolo de râul Oksil, care separă Kupiansk de Kupiansk-Vuzlovy (cunoscut de localnici sub numele de Uzlova), scena se schimbă.

Un nod de cale ferată într-o zonă industrială care a fost supusă frecvent bombardamentelor, străzile din Kupiansk-Vuzlovy sunt aproape goale, cu excepția soldaților și a câtorva locuitori. Localnicii spun că a rămas mai puțin de o treime din populație, şi mai mulți pleacă în fiecare zi.

În birourile căilor ferate, Tetiana, în vârstă de 52 de ani, o directoare care refuză să își dea numele de familie, pare speriată. Restul familiei sale a plecat la Harkov și în străinătate. Blocul ei de locuințe s-a golit. „[Bombardamentele] au devenit atât de zgomotoase! Este cu adevărat înfricoșător, mai ales noaptea”, spune ea. „Înainte puteam să ne dăm seama cine trăgea, dacă erau băieții noștri sau rușii. Acum este prea tare ca să ne dăm seama. Nu știu ce plănuiesc rușii, dar dacă ei cred că pot încerca să revină ca înainte, nu va fi ca o plimbare în parc. Soldații noștri ne vor apăra”.

Tot mai departe, satele și orașele sunt distruse și goale, cu excepția soldaților și a blindatelor care trec pe drumurile pline de noroi.

Întoarsă în Kupiansk, Viktorivna explică de ce – deocamdată – intenționează să rămână.

„Eu sunt o optimistă. Nu cred că se vor întoarce. Nu, nu, nu. Îi vom urmări până la Sakhalin”.