„Ursula nu e Papa” – Partea a treia: O idee bună comunicată catastrofal | Un editorial de Gabriel Giurgiu, realizatorul emisiunii “Europa mea”

Privind în urmă, la felul cum a mers campania comună de achiziții de vaccin, concluziile par relativ ușor de tras. În principiu, nu este nimic rău în a consolida solidaritatea europeană la momente grele, cum ar fi pandemia asta atât de păguboasă. Ba este chiar recomandată o atare demonstrație de unitate. E drept, asta a însemnat o reducere de viteză în livrări. Orice zi fără vaccinări costă vieți și locuri de muncă. Țările mai mici, ca România, au ieșit clar în avantaj. Fără pachetul comun de achiziții, nu am fi avut nicio șansă să ajungem la contracte cu Pfizer sau AZ, la preturi decente, în cantități rezonabile. Țările mari, ca Franța sau Germania au pierdut, însă. Ele și-ar fi permis prețuri mai mari, în schimbul unei viteze de livrare superioare. Alternativa ar fi fost, însă, greu de imaginat în termeni globali. Ministrul german al sănătății întreba pe 13 ianuarie în Bundestag: “Să fim serioși. Dacă partenerii noștri din Sud și Est nu ar cumpăra vaccinurile prin UE, de la cine ar lua? De la China? De la Rusia? Ați prefera asta?” (de fapt, Ungaria chiar asta a făcut, dar Uniunea nu a protestat prea tare… unul mai puțin la rând)

O altă concluzie este mai degrabă tristă. Prestația președintei Ursula von der Leyen a fost mai degrabă palidă iar comunicarea a fost catastrofală de-a dreptul. Prima sa reacție după anularea activării articolului 16 a fost să sugereze că vina aparține aparatului tehnic al Comisiei, din zona lui Dombrovskis, vicepreședintele care are în subordine negocierile comerciale. Jalnică mișcare. Alexander Stubb, fost premier al Finlandei, un tip influent încă în politica europeană a fost extrem de tranșant: “Regula numărul unu a unui lider. Când echipa ta o dă în bară, nu te grăbești să îi blamezi în public. În public, îți asumi tu întreaga vină. După aia, în spatele ușilor închise, evaluezi cu ei situația și vezi ce ai de făcut.” Michel Barnier, mega negociatorul Brexit a avut toată legitimitatea să afirme, pe 2 februarie: “Activarea articolului 16 a fost o greșeală politică uriașă, cu consecințe pe termen lung”. E drept că, în aceeași zi, doamna președinte și-a asumat responsabilitatea, dar numai în spatele unor uși închise, în patru întâlniri confidențiale cu cele patru grupuri politice care o susțin în Parlamentul European.

Guvernul Republicii Irlanda a fost scandalizat de-a dreptul. Nu fusese consultat în legătură cu blocada decisă la Bruxelles. Comisarul irlandez a reproșat sec, cu subiect și predicat, faptul că nu a fost consultat niciun comisar și că decizia a fost luată într-un soi de cabinet restrâns, de doamna von der Leyen și câțiva apropiați. Fie vorba între noi, Irlanda are toate motivele din lume să regrete înlocuirea legendarului Phil Hogan, un mare negociator (și la propriu și la figurat), cu multă forță, din funcția de comisar pentru comerț. Păcatul domnului Hogan a fost că a încălcat, prin vară, regulile de distanțare socială când s-a dus la o sindrofie a clubului de golf al parlamentului irlandez. În plus, nu era agreat politic la Dublin. Cu Hogan în funcție, tare mă îndoiesc că activarea articolului 16 s-ar fi petrecut. În fine, asta e istoria lui “dacă”.

Conflictul ascuțit de pe cele două maluri ale Canalului Mânecii au atras și reacția lui Jean Claude Juncker: “Mă opun ferm impresiei pe care o crează astăzi UE, cum că avem grijă doar de noi și că nu ne pasă de suferința altora, din țări mai sărace, de pe continente mai sărace.” Personal, am văzut în această critică un mesaj către succesoarea lui, să incerce cumva să schimbe narativul zilei. A fost un gest tipic pentru bătrâna vulpe Juncker.

În timp foarte scurt, doamna VDL a reușit să își antagonizeze atât proprii subalterni cît și, simultan, corpul presei acreditate la Bruxelles. Nu de alta, dar nu poți avea ziariști prietenoși atâta vreme cât, în plină criză Astra Zeneca, președintele Comisiei Europene, nu fostul ministru german, dă interviuri numai presei germane, în limba germană, în context pre-electoral german și nu apare în camera presei, nu susține conferințe de presă iar toata comunicarea se reduce la tweeturi cu text lemnos și mici declarații la stand up, în același loc, pe un culoar din Berlaymont. Atât purtătorul de cuvânt Eric Mamer cât și adjuncta sa, Dana Spinanț, sunt buni profesioniști de comunicare. I-am văzut ținând sub control săli cu jurnaliști relativ ostili, în mai multe rânduri, cu mult succes. Cârcotașii (pentru care nu bag mâna în foc) reproșează o mult prea mare influență a consilierului pe comunicare Jens Flosdorff, apropiat al doamnei von der Leyen încă de când era ministru la Berlin.

Concluziile finale sunt că o campanie de vaccinare comună a fost o idee mai mult decât corectă, că solidaritatea a meritat prețul unor întârzieri, că Uniunea are șansa de a face un pas mare pentru a (re)câștiga încrederea propriilor cetățeni. Cu atât mai dureros este că totul riscă să se ducă de râpă din pricina nepriceperii în a comunica un mesaj coerent si adecvat, la timpul potrivit.

Atât a mai rămas lui Eric Mamer: “Numai Papa este infailibil”. Așa e, nu zic nu. De fapt, este atât de enervant de evident că Ursula nu e Papa!

Mulțumiri pentru idei și informații: Diego Velazquez (Luxemburger Wort), Jillian Deutsch (Politico), Florian Eder (Politico), Alexander Stubb (finlandez cu multă experiență), Mihaela Gherghișan Naum (RFI), Jean Claude Juncker (pensionar), Duncan Robinson (The Economist), Robert Peston (ITV), Stefan Auer (profesor în Hong Kong), Anthony Gardner (diplomat american), Christian Spillman (Financial Times), Alain Franco (RT Swiss), Jean Quatremer (Liberation), David M. Herszenhorn (Politico)